Tembelă până la moarte 1

Tembelă până la moarte

Capitolul 1

Autor: Dana Fodor Mateescu

„Prefer iadul cu o femeie deşteaptă, decât paradisul cu una proastă.” -Mihail Drumeș – Invitație la vals

Cine e Rebeca?

M-am hotărât să vă scriu pentru că mă aflu într-o mare dilemă a vieții mele. Mai precis, îmi vine să-mi rup părul din cap, dar simt că nu mai am nici cap, nici păr. Trebuie să mă căsătoresc cu femeia pe care o iubesc, dar… anumite motive, pe care am să vi le expun și vouă mai jos, mă cam împiedică să-mi duc planul la îndeplinire. Motive destul de importante, zic eu.

Tot ce mă leagă de iubita mea este absolut fantastic, ireal, decupat parcă dintr-o comedie cu Mister Bean. Eu mă numesc Paul Dumitrescu și am 29 de ani. N-am fost niciodată căsătorit, pentru că munca îmi răpește prea mult timp, fiind contabil la mai multe firme, cu multe colege divorțate, grăsuțe și majoritatea cu unghii false.

Am cunoscut-o pe Rebeca în urmă cu patru ani, în autobuzul 336. Noiembrie, frig, joi. Ploua ca-n lumea lui Bacovia și mă gândeam să mă îmbăt praștie când voi ajunge acasă. Era aglomerație mare și trebuia să cobor la Lujerului. O fată micuță de înălțime și firavă stătea în fața mea. Nu îi vedeam fața.

O întreb: „Coborâți la prima?”
„Nu! Vă fac loc imediat”, zice ea.

Dar când să mă dau jos, aud un urlet sfâșâietor: „Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!”

Ea stătea jos, pe scara autobuzului, eu mai sus, în spatele ei. Și cine știe cum naiba, în înghesuiala și foiala aia, s-a petrecut acest lucru incredibil. Părul ei lung și creț, roșcat-auriu, se prinsese de cureaua pantalonilor mei.

„Aaaaaa! Mă doare, aaaaaaau!”, țipa fetișcana înfiorător, și toată lumea a întors capul.
„Dar ce se petrece?”, întrebau curioase cucoanele din jur.

Disperat, am luat-o de după umeri și i-am șoptit la ureche: „Coboară și tu cu mine, că nu știu ce dracu’ s-a întâmplat!”

Ca să nu o doară și mai tare, roșcata ținea capul în jos și capul ei era aproape lipit de… prohabul meu. Ce porcărie! Îmi era rușine!

Cu greu i-am desprins firele de păr de catarama curelei și de fermoar. I le-am rupt, pur și simplu!
„Îmi pare rău, dar a trebuit să ți le smulg!”, i-am zis.
„Nu-i nimic, mai am destul”, îmi răspunde ea.

Atunci am reușit să-i văd figura. Era foarte dulce, armonioasă, puțin pistruiată. Niște ochi căprui, triști aproape, mă priveau adânc.
„Mă cheamă Rebeca. Pe la spate, prietenii îmi spun «tembela». Hihihihih.”

„Haide, nu te cred!!! Cum tembela?”, am făcut eu pe galantul. „Eu sunt Paul. Îmi pare bine de cunoștință.”

Am mers prin cartier o vreme și, în douăzeci de minute, am realizat că nu degeaba i se zice „tembela”. S-a împiedicat fix de 23 de ori, era să dea un Logan verde peste ea, și-a agățat geanta de umbrela unei doamne, a dărâmat un coș de gunoi pus aiurea pe stradă și și-a pierdut cheile de la casă. Era cumplită, pe onoarea mea! Daaa! Fata își merita cu prisosință porecla!

Așa că ne-am împrietenit bine de tot, căci eu nu scap nimic din ce-i ieșit din comun.

A doua zi ne-am întâlnit din nou, la o cofetărie din centru. Mare prostie! Pe tot ce punea mânuța distrugea, spărgea, scăpa pe jos. De pildă, în timp ce înfuleca pofticioasă Amandina pe care tocmai i-o cumpărasem, nu știu cum naiba îi scapă lingurița pe jos. Până să mă duc eu să iau alta curată, ea s-a aplecat să o ridice pe a ei. Harnică, de! Dar… n-a ajuns și a întins mâna. Buuuum!

Când a dat un cap în masă, care era din plastic ușor, a ridicat-o și, într-un final, a răsturnat-o cu cracii în sus. Paharele și farfuriile s-au făcut țândări, iar prăjiturile erau pe jos, împrăștiate în cele patru zări.

Toată lumea din cofetărie ne privea buimacă, abținându-se să nu izbucnească în râs. Mie îmi venea să intru în pământ de rușine, nu alta! Ea, vinovată ca un copil de trei ani prins la borcanul cu dulceață, încerca să-și ceară scuze, bâlbâindu-se:

„Iartă-mă, Paule, nu știu cum s-a întâmplat, o să strâng eu totul, să știi…”
„Lasă, haide să plecăm de aici!”
„OK.”

Dar când să plătesc pagubele făcute de roșcata mea frumoasă, o scap puțin din vedere. Uit de ea câteva secunde. Vreo opt. Când, deodată, aud în spatele meu: trooosc!

Întorc capul și rămân țeapăn: păpușica mea era pe burtă, întinsă toată ca o plăcintă, pe jos. Alunecase pe gresie. Nu știu cum… Rochia ei albă era acum maro, de ziceai că se căcase pe ea. Se lovise în barbă, îi curgea sângele șiroaie pe piept, își mușcase limba și mă privea uimită ca o fecioară nevinovată, de parcă eu ar fi trebuit să-i explic ce se întâmplase.

Doamne! Fraților, m-au apucat pandaliile și, în gândul meu, mi-am zis: „Asta va fi ultima întâlnire, femeia asta e tâmpită rău de tot!”

…

Am plătit ce aveam de plătit și am ieșit cu capul între umeri, urmărit de râsetele copiilor și, bineînțeles, de Rebeca. Pe stradă i-am spus, plin de nervi: „Auzi, păpușă, tu chiar ești imbecilă sau te prefaci doar marțea și joia?”

Am văzut atunci lacrimi în ochii ăia mari, incredibili. Buza de jos, plină de sânge, începuse să-i tremure. A plâns. Mi s-a făcut milă.
„Hai, vino încoace, tolomaco!”

În loc de răspuns, ea a început să urle ca sirena lui Roaită, cu glissando: „Uuuuuuuuuuaaaaaaa!” Nu-i dădeai mai mult de cinci ani.
„Hăăăăă, hăăăăă, aaaaahaaa!”, zbiera cu patimă.

Am strâns-o la piept. Doamne, ce mai întâlnire! Nu știam cum s-o mai împac. Îmi părea rău că am jignit-o. Nu sunt un bărbat rău: am acasă zece ghivece cu flori, nu omor muște, nu trec pe roșu, ajut copiii sărmani și pun grâu la încolțit de Sfântul Andrei. Acum însă mă simțeam prost și medieval.

I-am cumpărat o înghețată Top Gun și Rebeca s-a liniștit ca prin farmec. Bineînțeles că și-a întins-o pe obraji, prin păr, pe piept, în urechi și, la sfârșit, când mi-a dat o sărutare drăgăstoasă, m-a murdărit și pe mine.

A trecut ceva timp de la prima noastră întâlnire și chiar m-am îndrăgostit de ea. Ajungând s-o cunosc mai bine, mi-am dat seama că nu e chiar așa de tâmpită precum pare și nici bleagă. Era inteligentă, cânta frumos, scria poezii, terminase Facultatea de Litere și preda limba română la o școală generală. Nu mă întrebați ce făcea și pe acolo, n-am idee. Dar îmi imaginez…

Nu știu cum naiba reușea de scăpa orice avea în mâini, cădea, își julea genunchii aproape săptămânal, aluneca pe scări (Doamne, ce mi-a făcut într-o zi când coboram la metrou, la Unirii! A căzut de sus pe burtă și, până jos, nu s-a mai oprit! Era ca săniuța pe derdeluș. O stație întreagă a râs lumea de noi!), spărgea farfurii — acasă la ea nu mai era niciun serviciu întreg! —, se opărea cu cafea, își băga singură degetele în ochi, își mușca limba sau vărsa pe ea orice băutură i se încredința… Mare belea, femeiușca asta!

Însă chinul cel mai mare era atunci când mergeam împreună la cumpărături. Dezastru! Se hlizeau prietenii și colegele mele, contabilele, de se zguduiau pereții când le povesteam, la serviciu, a doua zi. Mă așteptau ca pe-o minune cu știri, eram un fel de Pavlov, iar ei, câinii… Dacă lipseam o zi, salivau în grup și începeau să latre.

Cu toate că, înainte de a intra în magazine, îi făceam instructajul („să nu atingi nimic, să fii atentă pe unde calci și cu cine te intersectezi”), Rebecuța mea mă băga mereu în câte un bucluc. Poznele ei deveniseră clișee deja.

Eram într-o zi la un magazin alimentar. Bucuros că nu se întâmplase nimic și că Rebeca stătea lângă mine, o clipă am fost neatent. Destul ca iubitei mele să i se agațe (Doamne, a câta oară?!) fusta de un raft cu conserve și bulioane la borcan și… nebunie!!! Zob s-au făcut toate. Femeia era un pericol public, am plătit de m-am uscat.

Furios, iar am avut o discuție mai dură cu ea când am ieșit în stradă:
„Băi, Rebeco! Tu ești iresponsabilă? Ai 26 de ani, ce dracu’, nu mai ești un copil de trei ani! M-am săturat să mă tot fac de rahat oriunde mă duc cu tine! Nu mai pot, am și eu nervii mei!”

Ea nu știa să zică decât: „Iartă-mă, Paul! Altădată am să fiu mai atentă!”
Și „altădată” se întâmpla la fel.

Așa au trecut doi ani. Trei, patru. Cu pățanii memorabile demne de scris într-o carte umoristică, cu subiect principal: Rebeca Dorneanu. Altfel, sentimentele mele pentru ea erau dintre cele mai nobile. Și ea mă iubea. Cred că neîndemânarea asta făcea parte din farmecul ei. Era dulce foc când mergea pe stradă și zbang! Dispărea pe jos, pentru că s-a împiedicat în singurul fier care ieșea din trotuar.

Mă obișnuisem. Nu și maică-mea, care avea oroare de vizitele noastre. Rebeca se chinuia să stea pe scaun cuminte, dar nu rezista mult. Orice ar fi făcut, până și când își aprindea țigara își ardea jumătate de păr, sprâncenele și genele. Puțea aerul, de-ți venea să verși! Era o calamitate, dar o iubeam. Îmi deveniseră indispensabile prostiile ei.

Mă întreba mama: „Paulică, unde ai găsit-o? Asta îți dă foc la casă! Tu ai intenții serioase cu ea?”
„Desigur! Vrem să ne căsătorim.”
„Aoleu! Dumnezeule! Ce ne facem?”

Era îngrozită! Și cred că avea și de ce… 🙂 

…

O altă dandana ni s-a întâmplat când una dintre firmele la care lucram a dat o recepție pentru împlinirea a cinci ani de activitate. Colegii care au întâlnit-o pe Rebeca au rămas cu gurile căscate. Asemenea frumusețe de femeie nu mai văzuseră decât în filme sau în cărțile de povești. Toți îi dădeau târcoale, erau amabili, surâzători, fermecători, se insinuau cocoși, prin fața ei. Aiurea! Habar n-aveau cu cine se pun!

Eu, în gând, deja îmi imaginam ce-o să facă fata mea. Nici n-a început bine bairamul, că Rebeca a și vărsat patru pahare pe cămășile, mânecile și pantalonii colegilor mei, plus că a călcat-o pe doamna Coca, secretara, pe o sanda. Aceasta s-a rupt și Coca a căzut în genunchi, și-a spart arcada stângă, pentru că s-a lovit de masă, și și-a rupt ștrampii primiți cadou de la amantul ei, Gore, aduși tocmai de la Paris. Oribil!

Apoi, ca să fie totul și mai cumplit, Rebeca a inundat baia, pentru că a uitat robinetul de la apa caldă deschis. Într-un cuvânt: a distrus totul. Benny Hill feminin, Mister Bean cu părul lung.

Altădată, alt pocinog! M-a sunat. Plângea în hohote.
„Paule, vino repede să mă iei! Hăăă, hăăă, aaaa!”
„Unde ești?”
„La depoul Bucureștii-Noi, haaaauu, haaaaauu!”
„Taci din gură și zi-mi ce-ai pățit! Ce faci acolo?”
„Ăăăăă, hăăă, mi-am băgat degetul într-o gaură și… și… n-am mai putut să-l scot, și hăăăă, hăăă…”
„Ce gaură? Ce deget? Ești dilie?”
„Cum vorbești cu mine? Hăăă, hăăă, aaaa!”

Nu m-am mai înțeles cu ea. M-am urcat rapid într-un taxi și, în vreo 20 de minute, eram la depou. Lumea se strânsese deja: șoferi, controlori RATB, mecanici auto. Rebecuța mea era într-un troleibuz gol. Doi muncitori îmbrăcați în salopete se chinuiau să taie o bară cu aparatul de sudură.

Ce se întâmplase? Rebeca se urcase în troleibuz cu scopul de a ajunge la părinții ei, care stau pe undeva pe la Gara de Nord. N-a mai ajuns, pentru că, jucându-se cu degetul mare de la mâna dreaptă, vârându-l și tot băgându-l într-o găurică ce era făcută exact pe bara de susținere de la coborârea din spate, i-a rămas acolo, înțepenit. Nu l-a mai putut scoate sub niciun chip. Degetul se umflase și începuse să o doară.

Călătorii o înghesuiau. Trebuiau să coboare și Rebeca le stătea în drum. Fata a început să țipe și să plângă, rugându-l pe șofer să facă ceva. Omul s-a dat jos de la volan și a încercat să-i scoată degetul, dar nimic.

Ba chiar un țigan cu ochii verzi și fes galben s-a oferit s-o ajute:
„Lasă, donșoară, că ți-l scot io, să moară calu’ lu’ Jack!”

Rebeca nu știa nici cine-i calul, și nici cine-i Jack, dar a presupus că acesta din urmă e un fel de proprietar al cabalinei mai sus menționate. Așa că a acceptat propunerea. Avea de ales?

Tânărul salvator a început să-i lingă partea din degetul care a rămas afară, sperând că așa va aluneca mai ușor. N-a reușit, săracul, oricâte încercări a făcut. Ba pe stânga, ba pe dreapta. N-a mers! Băiatul a coborât la ultima stație și i-a urat succes. Nu mai putea rămâne: îl așteptau doi puradei flămânzi acasă, plus o nevastă gravidă, în luna a patra.

Astfel, Rebeca a ajuns la depou, țintuită ca o tâmpită de bara de susținere. Ba mai făcea și pipi pe ea! Când am picat eu acolo, deja i se învinețise palma. Nu era de glumă! Muncitorii sfârâiau cu aparatul de sudură și mirosea a ars. Bara se încinsese puternic, iar Rebeca urla sfâșâietor. Mi se rupea inima.

Într-un târziu, muncitorii au reușit să taie bara și să-i descarcereze degetul-victimă. Era vinețiu, umflat, dar întreg. Of!

La sfârșit, Rebeca le-a mulțumit salvatorilor. Aceștia, supărați că rămăseseră peste program, au luat-o la rost, așa cum s-au priceput ei mai bine:
„Mai bine ți-l băgai în cur, cucoană, că nu era atâta deranj! Am stricat și bara de susținere. Ar trebui să plătești toată munca asta… și pe nea Fane, care iese mâine la pensie și, iete, a stat acilea la datorie.”

Știu, nu vreți să mă credeți! Nici mie nu mi-a venit!

Am plecat furios. Îmi venea să o iau la palme, dar mi-a trecut repede când am văzut-o așa de neajutorată, sugându-și degetul umflat. Am iertat-o și de data asta. Sunt un bou, știu!

Anul trecut am pățit o mare nenorocire: a murit mama. A făcut un accident vascular cerebral și, într-o săptămână, s-a prăpădit. Doamne, până și în situațiile astea cumplite, Rebeca m-a făcut să mă urc pe pereți.

Să vă povestesc: în primul rând, am pus-o să aibă grijă de colivă cât fierbe și apoi să o orneze ea la sfârșit. Ce credeți că a făcut, nebuna? În loc să formeze o cruce din bombonele, pe mijlocul colivei, ea a desenat — e drept, foarte frumos și de-a dreptul artistic — trei floricele, pisici, un cuc și două coțofene cam chioambe, pe motiv că maică-mea iubea animalele!
„O să mă bagi și pe mine-n mormânt, nefericito!”, i-am zis, și m-am chinuit să repar, cât de cât, decorul.

Ajungem și în capela mortuară de la Sfânta Vineri, eu cu ochii pe dilie, să nu dărâme, dracului ceva!, tata plângând pierdut lângă mama. Deodată o văd pe Rebeca mea că se apropie de sicriu și pune mâinile pe marginea lui.
„E în ordine!”, mi-a zis ea din priviri. „Am grijă, stai liniștit!”

Liniștit? Hmm. Cu asemenea femeie? Totuși, am lăsat-o nițel și am început să mă gândesc la biata mama. Ce sfârșit a avut, săraca! Cu ochii închiși, plângeam.

Au trecut vreo 16 secunde… atât! Că după aia am început să simt miros puternic de ars. Clipesc repede. Incendiu!
Nu-i adevărat!! Deschid ochii larg. Vâlvătăi! Sfinte Sisoie! Sunt în iad?

Blana Rebecăi, de la mânecile paltonului (era iarnă), luase foc. Se apropiase prea mult de lumânări. Specific ei! Cei prezenți la slujba de înmormântare au început să strige, să se agite, popa ridicase cartea de rugăciuni deasupra capului și chiăria sinistru (era tenor!), iar dascălul se învârtea în jurul coșciugului, cu gândul să stingă flăcările cu apă sfințită.

Până să aducă el un ditamai butoiul, am stins-o pe tâmpită cu vinul din dotare, că altfel… o înmormântam și pe ea lângă mămica.

A mai trecut un timp de atunci și Rebeca părea că s-a mai liniștit. Părea! Venise primăvara și am hotărât să ne căsătorim. Ea fusese răcită și cam moleșită. Asta a ținut-o departe de prostii vreo trei săptămâni. Ce fericit am fost! O masam cu Carmol, îi făceam ceai de tei cu lămâie. Era bine! N-a mai spart nimic și nici n-a dărâmat ceva.

Totuși, curând, avea să „organizeze” o altă tâmpenie. Într-o zi, ne-am dus la cei care urmau să ne fie nași de cununie. Stăteau pe undeva pe la Piața Unirii și, de la Eroilor, ne-am urcat veseli în autobuzul 104. Aglomerație, praf, stres.

Eu și cu Rebeca mea, cumințică, frumoasă-foc, gătită prună, stăteam pe scaunele din spatele mașinii, care sunt de obicei amplasate mai sus decât celelalte, pe partea stângă. Toate bune, până când șoferul pune o frână zdravănă. Iubita mea, care bineînțeles nu se ținea de nicăieri, a zburat peste capetele călătorilor, care stăteau pe scaunele din fața noastră.

S-a lovit, cu drăgălașul ei căpșor, de bara pe care era compostorul de bilete, apoi a alunecat în jos, între cei doi călători stupefiați. Ăia nu înțelegeau ce s-a întâmplat. Fusta Rebecăi se ridicase toată, iar ea rămăsese înfiptă, la propriu, cu capul într-o paporniță. Picioarele bălăbăneau aiurea. Râdeau românii din jur, să crape! Aveau spectacol gratuit. Doamne ferește!!

Eu mă chinuiam s-o ridic, ea dădea din mâini și țipa ca apucata că și-a prins lănțișorul de la gât în nu știu ce… Cetățenii de pe scaune erau și ei nemulțumiți, ne priveau cu adânc dispreț și o ură sinceră.

Când am coborât, Rebeca avea o buză spartă, fruntea zdrelită și coatele pline de sânge. Fusta și-o agățase, iar medalionul din aur îl pierduse.

Așa ne-am prezentat la viitorii nași, care au cam strâmbat din nas la vederea miresei.

Va urma! 🙂 

Dana Fodor Mateescu

Dacă ți-a plăcut ce ai citit, susține-mă aici: 

RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Nu e obligatoriu.

Mulțumesc! 🙂