Cireșele din cimitir

Cireșele din cimitir.

Am fost un copil liber, independent, voluntar şi dificil. Poate un amestec haotic între Nică a Petrei, o vitamină C, domnul Goe, Scufiţa Roşie şi Puiul lui Brătescu-Voineşti.

Când ne-am mutat pe strada Petru Maior, la numărul 38, aveam puţin peste patru ani. Visam zâne şi zmei, prinţi şi Cenuşărese cu picior mic, aşa ca al meu, de jucărie, îl divinizam pe tata: era cel mai frumos şi cel mai bun şi cel mai deştept din lume. Mirosea minunat a interior de gărgăriţă şi „a tătic”. Când mă lua în braţe, eram sus, deasupra tuturor şi nimic, niciodată nu-mi putea face vreun rău. Întreg oraşul mi se părea tava unui cofetar uriaş. Casele? Mirese cu rochii din frişcă şi ferestre din ciocolată. Oamenii erau bombonele colorate şi vorbitoare azvârlite de o mână harnică peste tortul imens şi bun, care era lumea mea.

Locuiam într-o casă veche, de la începutul secolului 20, tip vagon, împreună cu bunica din partea tatei, căsătorită a doua oară cu un om blând şi blond ca o floare a soarelui.

Cele șapte camere se ţineau de mână ca noi, copiii străzii Petru Maior când jucam ”Ţară-ţară vrem ostaşi” şi chiar mi se părea că, uneori, şi ele dansează.

Bunica nu se mai numea Fodor, cum îl chema pe tata şi pe noi, ci „madam Săndulescu”. Pe la spate, duşmanii o strigau Benţoaia. Era numele ei de fata: Bencze. Eu n-o prea aveam la inimă şi nici ea pe mine, aşa că eram într-un fel, chit. Mă străduiam să-i fac zilele cât mai negre cu putinţă.

Într-o zi am dispărut împreună cu Sami, Silvia, sora lui, care era de-o seamă cu mine şi cu Paul, ţigănuşul de peste drum. Până seara n-a ştiut nimeni de mine, iar ai mei făcuseră deja 14 preinfarcturi şi trei AVC-uri, micuţe, e drept, dar de neuitat. Unde fusesem? La furat de cireşe din cimitirul evreiesc, cel de pe Bd. Mihalache (fost 1 MAi).

-Ascultaţi la mine, ne dăscălea Sami mestecând un fir de iarbă. Cireşele din cimitirul evreilor sunt ălea mai bune de pe pământ, da’ ştiţi de ce?

– Nu ştim!, ziceam noi în cor, cu bale pe piept, de poftă.

– Pentru că se hrănesc din morţi, măăă!

Bleeeah! Ni se întorceau maţele pe dos şi începeam să-l lovim cu pumnii pe Samy, care râdea să se prăpădească.

– Nu mai daţi, mă, în mine, că n-am terminat!, continua el să-şi bată joc de noi. Cine haleşte cireşe de acolo, capătă puteri atât de mari, că ar putea să înțeleagă graiul animalelor şi toate limbile străine din lume.

– Asta înseamnă că o să aflu ce vorbeşte bunică-mea cu mama Feri sau cu madam Goldman? Miştoo! Vin şi eeeu!, m-am aruncat, ca în bazin, cu capul înainte.

Zis şi făcut. Am plecat fără să-i cer voie bunicii, oricum o ignoram total şi, la câtă bătaie mâncam de la ai mei pentru prostiile făcute, nici nu mai conta.

Ca să ajungem în Cimitirul Evreiesc trebuia să ne cocoţăm pe gardul înalt, dar din care lipseau cărămizi. Ne-am dus prin strada Teodosie Rudeanu, una paralelă, la un moment dat, cu Petru Maior.

Hai, hopa-sus, pe gard! o talpă de tenis albastru lângă obrazul meu, palmele lui Sami, ude de transpiraţie şi puternice, ridicându-mă de subsuori, aaau! m-am zgâriat la un deget, lasă, dă-l încolo, e doar o julitură, zâmbetul parşiv al lui Sami: pune dom’ne picioru’ pe piatra aia! aia, da! Nuuuu! Ţine-te de gâtu’ meu, of, da’ natântoală mai eşti!, ochii holbaţi de spaimă ai Silviei, iris de culoarea bomboanelor cu mentă şi…buf! ajungem jos cu toţii, într-un final. Eu, cu rochiţa sfâşâiată şi plină de zgârieturi, Silvia fără o săndăluţă, iar Paul-ţigănuşul cu un crac de pantalon descusut. Doar Sami era ca scos din cutie şi nu înţelegeam de ce.

Cimitirul era pustiu, invadat de trandafiri roşii şi albi, o minunăţie. Rapiţa galbenă se iubea cu iarba verde, răcoroasă, în care se tolănise liberă.

Paul, rămăsese cu gura căscată, scobindu-se frenetic în nas.

– Bă, tu eşti sigur că nu ne prinde portaru’ hăla?, aruncă el întrebarea, aşa cum azvârlea tac-su zarurile în praf, la barbut.

– Ssst! Gura! Haideţi după mine!, zise şi Sami, aplecându-se şi înaintând cocoşat, aşa cum văzusem eu în filmele cu război.

Cireşul ne chema cu toate fructele lui, pătimaş, amăgitor. Boscheţii foşneau, un pui de vânticel ne înfiora perişorii de pe mâini şi obraji făcându-ne să ne simţim ciudat:

– Sami, da’ morţii nu zic nimic dacă mergem pe aici?, scâncea Silvia ţinându-mă strâns de rochiţă. Nu se supără? Tante Estera zicea că…

– Mai taci, meşugă, odată! Tante Estera e o tămpită delirantă. Morţii nu se…

Deodată, cineva, de departe, a început să strige:

– Cari ieşti acolo, mă?

Cu toţii ne-am tupilat la pământ, în afară de mine. Îmi era frică de păianjenii negri care circulau ca nişte mici dricuri rapide, printre boabele de pământ uscat.

– Stai jos, coţofană proastă, că ne vede paznicul şi e vai de noi, îmi zise Sami, trăgându-mă lângă el. Inima îmi bătea nebuneşte, clopoţel de catifea. Îmi era frică, e drept, mai mult de păianjeni, decât de paznicul Ştrul, care tocmai freca un ciomag noduros în palme. Eram aproape-aproape de Sami şi abia îndrăzneam să deschid ochii spre el. Mirosea a băiat şi a primejdie. Lângă obrazul meu, ascuns într-un tufiş de mentă, apăru un păianjen gras, hidos. Mai aveam o secundă până la leşin. Monstrul s-a repezit ca fulgerul spre o furnicuță roşie, care trăgea după ea un picior de cărăbuş, găsit cine ştie pe unde. Eram paralizată. Nu mă mai putem mişca.

Sami şi ceilalţi se urcaseră deja în cireş şi mă strigau în şoaptă răstită:

– Danooo! Ce dracu’ faci acolo? Nu vii?

Nu puteam. Priveam îngrozită cum păianjenul îşi molfăia victima, care dădea zadarnic din picioruşe.

Tot Sami m-a luat pe sus. Nu ştiu cum m-a cocoţat şi pe mine în cireş, înainte ca paznicul să-mi apuce piciorul.

-Hoţilor! Golanilor, daţî-vă jos! Chem miliţia! Sî vinî miliţiaaa!, zbiera Ştrul ca jupuit de viu. Șuiera ca trenul.

În urma lui, vreo opt javre turbate, cu bale la bot, lătrau, să-şi spargă plămânii. Dacă ne-ar fi prins, ne-ar fi făcut zob. Câinii erau graşi ca oile şi aveau ochi de ucigaşi. Paznicul a început să arunce cu pietre în noi: zvârrr! stâââjjjjj!, sfârâiau cataroaiele ca proiectilele pe la urechile noastre.

-Nea Ştrul, să ştii că te spun lu’ tata! N-ai dreptu’ să ne loveşti, suntem copii! N-am făcut nimic rău.

-Daaa? Şini iesti tac-tu, dacî nu ti dieranjez?

Paul, ţigănuşul, se pişase pe el de frică. Lichidul gălbui i se prelingea pe unul dintre picioare, picura pe cireşele aflate pe crengile de jos, direct în ochii lui nea Ştrul, chestie care îl deranja teribil, deoarece nu mai putea vedea bine inamicul. Silvia era albă ca pietrele evreieşti de pe morminte. Dârdâia şi plângea încetişor, muşcând inconștient dintr-o cireaşă.

-Tata e directorul cimitirului, bă! Da’ ce credeai că mă şlepăi p-aici cum vreau, fără ca el să ştie?

Când auzi aşa ceva, paznicul scăpă maciuca din mână şi începu să se bălbâie:

– Şî, cum sî chiamă tata?, întrebă omul, după ce-şi potoli fiarele.

Credeam c-o s-o păţim, dar lui Sami îi mergeau ca unse rotiţele din cap, mi se părea că le şi aud: tica-taca-tica-taca, scârţ.

– N-ai decât să afli!

– Ioti, chiar acu’ fug sî aflu şeva, mai zise, după care plecă, lăsând cotarlele la tulpina pomului ca să ne păzească.

– Ce ne facem, Sami? Izbuti Paul să zică şi el o vorbă.

– Ce să facem? Mâncăm cireşe. La câtă bătaie o să încasez diseară, măcar să am burta plină!, bolborosi capul răutăţilor, cu gura plină.

Ne-am pus pe înghițit cireşele morţilor. E drept, fructele erau cele mai mari din câte văzusem eu până atunci, şi dulci-dulci, să şteargă orice urmă de necaz din sufletele noastre bezmetice.

Se făcuse cald şi boabele de transpiraţie, -cercei cu cristale swarovski sărate-, străluceau pe frunţile noastre, deasupra buzelor, pe mâini. Soarele râdea de noi sadic şi în flăcări, cu dinţii rânjiţi: „Hi, hi, hi, vedeţi voi pe dracu’!”, mi se părea că zice.

Cum ne mişcam unul dintre noi, câinii lui Ştrul mârâiau ameninţător ca nişte nazişti autentici. N-avem scăpare!

Am mâncat cireşe până seara, până când am simţit că ne crapă burţile şi intestinele se revoltă supărate.

-Sami, fac caca pe mine!, plângea Silvia, ţinându-se cu palmele de pântec.

-Şi iooo, gemu Paul. Mă doare rău burta, să mor! Aaau!

Sami făcea şi el, feţe feţe, iar eu simţeam că am raci în stomac.

Când soarele apunea, hlizindu-se usturător, ca o rană deschisă, făcuserăm pe noi. Eram căcaţi cu toţii, puţeam şi încă gemeam de durere. Nu mai ştiam de ruşine. Sami încercase să facă din pom. N-a reuşit. S-a mânjit şi era furios.

Se înserase. Ştrul, paznicul, venea, negru de furie, împreună cu şeful cimitirului, care NU era tatăl lui Sami. Prăpăd!

În cele din urmă, după ce ne-au beștelit suficient, iar directorul i-a ținut o cuvântare lui Sami despre cum trebuie să se comporte un adevărat evreu, ne-au dat drumul.

Nu ne-au mai dus la miliție. Ce noroc!

Ai noştri au aflat totul, bineînțeles. Am mâncat bătaie, şi eu, şi Sami, şi Silviuţa. Asta pe lângă durerea cumplită de burtă.

Numai bietul Paul a rămas nepedepsit, că n-avea cine, ai lui erau mangă tot timpul. Însă din ziua aia, se lăuda peste tot că e evreu.

Dana Fodor Mateescu, foto DFM

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: 

RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!