Povestea unui mărțișor din anii 30

Povestea unui mărțișor din anii 30.

În fiecare an, de 1 Martie, îmi aduc aminte de o întâmplare povestită de Maria Mărculescu, bunica mea de la Bușteni, fostă învățătoare, cea care mi-a călăuzit primii pași în viață. Eram copil, în clasele primare, iar „maama”, așa cum îi spuneam noi, nepoții, era pensionară. Unele dintre colegele ei de cancelarie mai predau încă la școala din localitate, alături de profesoare mai tinere, care fuseseră pe vremuri elevele bunicilor mei. De 1 Martie orașul era într-o sărbătoare roz și dulce ca un șerbet de trandafiri.

Noi, cei mici, ne făceam primele calcule politice și financiare: cui să oferim mărțișoare și cât să alocăm din pușculiță pentru asta? Era și o chestiune de „marketing”. Doamna trebuia să știe de la cine e mărțișorul, iar pentru ambalarea lui, băieții își puneau din greu mintea la contribuție. „Un plic ar fi prea banal, dacă pe spate nu ai lipi o inimă din poleială aurie sub care să scrii numele tău caligrafic”, gândeam eu.

Piepturile profesoarelor noastre arătau ca vestoanele celor mai iscusiți generali, decorați după vitejiile din lupte. Și dacă îți recunoșteai mărțișorul dăruit, pus mai aproape de inima doamnei de la catedră, era un semn bun. Bunica mea își amintea de un pui de țigan, sărman, dar foarte silitor: „Să fi fost prin 1933-34. Aurică era o mogâldeață de om.

De 1 Martie, toți copiii m-au înconjurat la catedră ca să-mi pună în piept mărțișoare, numai bietul țigănuș rămăsese într-un colț al clasei cu privirea în pământ. L-am întrebat ce e cu el și a început să suspine. Mi-a zis că ai lui n-au avut bani să-i dea pentru un mărțișor. Băiețelul găsise prin casă un mărțișor vechi din tablă pe care încercase să-l curețe frecându-l cu cenușa din vatră. Îl ținea ascuns în cămășuță, lângă inimă, neîndrăznind să mi-l ofere. L-am mângăiat și i l-am luat. Era călduț ca obrajii lui. Mi l-am așezat în piept, alături de celelalte mărțișoare scumpe. Strălucea ca o decorație neprețuită. Ochii lui s-au bucurat și l-am văzut că zâmbește.

În acel an băiatul a ieșit premiant.” Bunica mea a păstrat acel mărțișor ani de zile. Copilul de atunci a crescut, a mers la facultate și a devenit mai târziu inginer la Fabrica de Hârtie din Bușteni. La rândul lui, avea să-și amintească de draga lui învățătoare, cea care acum își doarme somnul de veci în cimitirul de sub Caraiman, luminând încă trecutul celor cărora le-a pus pentru prima dată condeiul în mână.

Răzvan Gabriel Mateescu