Copaia

Copaia roșie, din plastic tare, era un element de mare importanță în familia noastră. În ea ne spăla, în ea punea rufele curate înainte de a le întinde pe sârma de afară, cu ea ne jucam, eu și fratele meu transformând-o în barcă sau în tobă. Se putea bate bine în ea cu lingura de lemn.

Mama avea un deosebit respect pentru ea, era bună la toate și o considera o prietenă de care nu se putea lipsi.

Copaia roșie era o lume. Un univers. Copaia ne colora viața și casa. În ea visam privind norii de spumă albă… Copaia aia era o poezie. Mai ales după ce tata, care avea mereu idei, ne-a legat-o de leagăn cu o sârmă și ne împingea cu forță, și pe mine, și pe Doru, de ajungeam cu frunțile la frunze: uuuuu-iiiii-aaaaaaaaa! „Mai tare! Mai tare!”

Până striga mama: „Dați-mi copaia, că n-am unde pune rufele!”

Într-o zi m-am gândit că ar fi nemaipomenit să mă dau cu splendoarea de copaie pe scările de la Primăria din Banu Manta.

Cum n-o știți? E imposibil să nu fi trecut măcar o dată prin fața ei! Pentru mine e cea mai frumoasă clădire din lume, iar scările ei, perfecte pentru alunecare, vââââjjjj!

Zis și… copăit! L-am luat pe frate-miu de mânuță (era pitac, vreo trei ani), copaia mi-am pus-o pe cap, lăsând-o ușor pe spate, până mă lovea de spatele gambelor, și am pornit-o în marea aventură fredonând, plină de avânt, unul dintre cântecele mele preferate, după Bălălău și Bidineaua: „Hei rup, hei rup, ca stânci de fier/ În lupta dusă de brigadieri!”

Eram pe la sfârșitul lui iunie, vremea, ca o zână albastră, un cer fără nori deasupra noastră și un soare cumsecade. Ce ne trebuia mai mult?

Când să ieșim pe poartă, ne vede bunică-mea, Bențoaia: „Tulaaaai, Istenem! Jézus Mária! Undie vă gândiți a mere cu copaia lu mumă-ta?”

N-am răspuns și am tulit-o rapid, târându-l efectiv pe frate-miu, care nu putea să alerge ca mine, v-am zis că era mic. Am mai auzit c-o ureche oarece dăgălșenii specifice, gen:

„Buta kislány! No, lasă, că-i vigea tu bătaie când o vini Picuță acas! Bassza meg, idióta!” și gata! Eram liberi!

În drum, m-am oprit și la casa lui Sami Goldman, fără el n-avea sens nicio prostie din viața mea. L-am strigat. „Saaa-miii!”

A scos capul roșcaliu la fereastră, parcă era o salată de morcovi cu ochi și cu gură. „Ce-i, Danezo?”

„Hai la Primărie să ne dăm cu barca pă trepte!”

Cum a auzit că e rost de nebunii, a zbughit-o și, într-un minut, bătea darabana pe copaia mea, ca să mă enerveze.

Dar n-a reușit, pentru că eram așa de fericită, cum nu vă puteți imagina!

Era vacanță, mirosea a lămâiță și-a mentă tot cartierul, cineva cocea pâine într-o curte, frate-miu era cuminte, nu-mi ieșea din vorbă, iar de undeva se auzea, tare, muzica de la un aparat de radio. Cânta Aurelian Andreescu: „Tu ești primăvaraaa meaaaa”.

Ajungem. Nimeni în zonă. „Și dacă ar fi fost, ce ne putea face?”, gândeam eu, foarte sigură pe mine.

„Hai să vedem cum ne dăm! Încerc eu primul pentru că sunt mai mare și știu să cânt la vioară”, a zis Sami.

„Nu! Încerc eu, pentru că e copaia mea și știu să cânt Privesc din Doftana cu vocea!”, m-am oțărât eu.

„Bine, meșugă, te las! Ai noroc că azi sunt într-o dispoziție bună, că altfel…”

Am așezat copaia pe treptele de sus și cu avânt pionieresc am împins-o în jos. Aluneca nebuna, iute, iute ca o sanie pe derdeluș. Plasticul scotea un zgomot teribil și râdeam în hohote!

A doua oară s-a dat Samuel. Uai, ce viteză a băgat.

În tot timpul ăsta, oamenii ieșeau și intrau în primărie. Unii erau angajați acolo, alții doar cu treburi.

Noi? Printre cracii lor, cu copaia roșie.

„Bă, ce faceți voi aicișa?” a zbierat un gărsan cu mustață a la Hitler, care semăna leit-poleit cu personajul istoric.

„Ne dăm, mein Führer, nu se vede?” l-a luat la mișto Sami.

„Când voi rupe io vouă picioarele… Ia, că acum vă spun la portar!”, ne-a amenințat și a dispărut în pântecul primăriei.

Nu ne-am oprit.

A treia oară, l-am pus pe frate-miu, care a zburat vreo zece metri peste scări, fiind mult mai ușurel. Piticul era fericit-fericit și aplauda. „Mai vreau!”, zicea.

La un moment dat, au mai apărut și alți copii care, pentru mici atenții – gheșefturile lui Sami –, constând în bomboane, gumă de mestecat străină (Tutti Frutti, Peppermint), indieni din plastic și abțibilduri cu mașini, erau lăsați să se dea și ei pe scări cu minunata copaie a familiei Fodor.

Balamuc era, vă rog să mă credeți! Și o veselie, tiiii!, de parcă ar fi nins cu amandine și frișcă.

Curgeau apele pe mine de bucurie și, așa cum făceam de fiecare dată când emoțiile mă cuprindeau, m-am apucat să zbier, antrenându-l și pe Sami, care mă acompania evreiește cu un „Mazel Tov!” la final de vers.

„Hei rup, hei rup, ca stânci de fier,
În lupta dusă de brigadieri!
Hei rup, hei rup, hei rup, Buuum!”

Și când ziceam „Bum” eram deja pe jos.

Când hărmălaia era în toi și răgetele depline, apare portarul. Nea Fane.

Ăsta era prieten la cataramă cu tataia Săndulescu, mâncau semințe pe Podul Basarab în anii ’40, beau secărică și ziceau că desființează exploatarea omului de către om.

Omul avusese ceva treabă prin instituție și nu fusese de pază vreme de 20-25 de minute cât ne-am jucat noi. Dar, pesemne că grasomegul ăla cu mutra de nazist ne-a pârât.

Așa că nea Fane, element destoinic al clasei muncitoare, a apărut la fix, neprecupețind absolut niciun efort ca să-și facă datoria față de patrie și partid, învârtind un par de doi metri în mână:

„Futu-vă anafura și cristelnițili mamilor voastre dă cretini! Aci v-ați găsit dă joacă?”

Toți copiii au rupt-o la sănătoasa, chiuind și alergând care încotro, lăsând baltă totul. Eu am amuțit, iar Sami s-a pitit ca un laș după un boschet.

Portarul vede copaia, se apleacă, o ridică și, după ce ne mai înjură cu deosebită poftă, de paișpe ori, zice:

„Asta să confiscă! Să vină tac-tu dupe ia la mine!”

Și intră în primărie.

Ne-am întors acasă șucăriți, ca vai de noi. Sami deja începuse să dea vina pe mine. Mascul, ce vreți! Așa fac toți!

„Piticania dracu, numai tu ești de vină cu ideile tale tâmpite! Din cauza ta iar mănânc bătaie de la tate!”

Am sărit imediat: „Dar ce? Eu n-o să mănânc?”

„Ei, lasă că știu eu cum te bate tac-tu! Faceți teatru TV. El lovește scaunul și tu urli, de zici că te taie cu fierăstrăul. Se aude până la madam Mimi, aproape de Grivița.”

Acasă, mieluță. Nea Fodor repara un aparat de radio. Eu? Ascultătoare, nevoie mare. Îngeraș, nu alta. Fulg de păpădie!

Am șters praful, am aranjat prin odăi, l-am spălat pe frate-miu la bot, că mâncase dude și era mov până pe frunte. Avea dude storcite și-n părul bălai, nu știu cum de reușise performanța.

Și vine mama de la Gară, pe la opt, obosită și nervoasă.

„Da’ copaia mea unde-i?”

„Care copaie?”, întreabă tata, adâncit în circuite integrate, șuruburi și sârmulițe.

„Copaia mea roșie!”

„N-am umblat eu la copaia ta!”

„Atunci, cine?”

Și începe cearta!

Până la urmă, pe la zece seara, după ce biata mama a întors casa cu curul în sus, curtea și magazia, căutând și-n gaură de șarpe blestemata aia de copaie, am recunoscut.

Aaaaa! Așa, carevasăzică! Pleosc! Trosc! Zbang! Trei palme peste bot și alte două la cur. „Mă lași să scotocesc ca proasta și taci?”

S-a dus la tataia și i-a povestit că nea Fane ne-a confiscat copaia și l-a rugat să i-o ceară. Bențoaia rânja fasolea și clătina din cap:

„Ioi, te, da i-am zâs că-i bai dacă mere cu covata după ia pă stradă, da’ n-ascultă dă nime. Bolond kislány!”

Tataia a tras un fum de Mărășească, a plescăit, apoi a oftat. „Bine, Ilenuță. Mă duc dimineață.” Și văzându-mă plină de lacrimi, suspinând, m-a mângâiat pe creștet și mi-a făcut cu ochiul.

„Dănuță, hai să ne uităm la Dallas! Să vedem ce-a mai făcut canalia aia capitalistă de J.R.!!”

Am zâmbit și am plecat după el. Îmi trecuse.

De atunci, cea mai interesantă (chiar erotică, aș putea îndrăzni) invitație între puștii din cartier era:

„Te fac o copaie la Primărie?” 

Bassza meg, idióta! – La dracu (futu-i) de idioată. (maghiară)
Bolond kislány! – fetiță nebună (maghiară)
tate – tată (idiș)

DFM 8 iunie 2026 (foto preluare net)

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog,

poți să-mi oferi un mic cadou, aici:

RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Toate contribuțiile sunt voluntare și reprezintă donații personale fără obligație contractuală. Nu există beneficii sau produse garantate.

Mulțumesc!