Deci…

Relia s-a născut la marginea Bucureştiului, într-o familie cu zece copii. Ai ei au fost săraci întotdeauna. Două cămăruţe şi buda afară, în curte.

Frumuşică, albă la faţă şi cu nasul pe sus, fata a dorit de mică să fie în centrul atenţiei. Voia să ajungă undeva pe scara socială, de unde să poată scuipa seminţe în capul ălora de au înjurat-o când era mică și amărâtă. Făcea tot felul de planuri și calcule în fiecare zi. Bineînțeles, îi dădea cu virgulă şi poate cu radical din pi pe 2. La sfârșit, adormea epuizată, cu gura căscată. Găsea perna udă fleașcă.

A dus-o greu și nu prea i-a plăcut cartea. Abia a târât zece clase și o școală profesională de croitorie. În toţi aceşti ani de școală, femeia a învăţat să coasă la mașină, dar și să scrie frumos, rareori corect din punct de vedere gramatical, dar ce conta? Literele ca niște ghiocei, aplecați spre dreapta, (cum a văzut ea la un film), se înșirau aiurea, fără sens, pe caietele ei.

Era înnebunită după „espresiile speciale”. Mvai! Cum auzea la cineva un cuvânt, pe care nu-l înţelegea, dar îi plăcea cum sună, îl nota rapid într-un carnet. Apoi, ca să se dea șmecheră în cartier, îl folosea când simțea ea de cuviință. Deseori greşit!

Era turbată dacă nu utiliza conjuncția „deci”. Că era adverb, că era conjuncție, nu conta! Nu se simțea bine, avea amețeli, sufocări, îi cădea părul, și ce păr frumos aveaaa, Tiiii! Relia respira cu „deci” în față, dacă mă puteți înțelege… Adică, înainte să tragă aer în plămâni zicea: „Deci!” Înainte să caște, atunci când îi era somn, trăgea și-un „deci”. Nu strănuta niciodată fără să bage și un „Deci” în față. Când răspunde la telefon auzeai: „Deci,  alo?”

Vecinii, dar și rudele, o porecliseră scurt: „Deci”. Și ai ei, părinții și frații, ajunseseră să vorbească tot așa.

„Deci” era molipistor ca râia, ca păduchii. Se înjurau între ei, cu „deci” înainte, strigau prin curte: „Deci, Vasileee, vino, bă, în Paștili mă-tii, și adu-mi, deci, sapa aia odată!”  „Deci, dă-te-n mă-ta, dă cretin, unde dracu` ai umblat?” „Marceleee, deci, curvar nenorocit! Păi, deci, mă înșeli cu aia dă la Cobadin și tot la mine vii?”

Marcel era tac-su. O pâine de om! Muieratic, dar de treabă. Cum vedea o femeie, pac! A lui era! ;-) 

Au urmat apoi vremuri grele pentru domniÅŸoara Relia-Deci. Nici vorbă de… parvenire È™i îmbogățire prin muncă cinstită.

A lucrat vreo trei săptămâni într-o croitorie. Îi demențise și p-aia cu „deci”. Fata nu băga foarfeca într-un material, fără un „deci” înainte. Când venea la lucru, nu spunea „Bună dimineața”, ci „Deci, io ce fac azi?”

Urma apoi: „Au! Deci iar m-am înțepat!”

De treabă nu se prea ținea. Până la urmă, au dat-o afară. Și șeful croitoriei, și tanti Tuța, femeia de serviciu, dar și nea Gore, șoferul, se molipsiseră cu „deci”. Turbaseră. Să n-o mai vadă!

S-a angajat, apoi, vânzătoare la un magazin. Nu i-a plăcut. Prea muncea, de-i săreau capacele. Frântă ajungea acasă, de-o uda mă-sa cu apă pe faţă, ca să-şi revină.

Un timp a vândut covrigi la Matache, chiar în piaţă. Nici aici n-a stat. „Deci, îmi risipeam, atât sănătatea, care devenise din ce în ce mai precară, deci şi nervii psihici”, se plângea Relia. „Bărbaţii e vulgari și mă agresează verbal şi din priviri. Deci, intolerabil pentru o femeie ca mine!”

A lăsat  covrigii şi s-a făcut agent imobiliar. N-a ținut nici asta. După trei luni, s-a trezit că vinde şosete colorate, „deci în Prisma”.

S-a ușchit și de acolo, pentru că a prins-o patronul furând din ștrampi.

„Deci, minte!”, s-a plâns ea polițiștilor. „Deci, arabul ăsta s-a dat la mine și acum vrea să se răzbune!”

Nu i-au făcut dosar penal, pentru că „badron” și-a retras plângerea.  Totuși, a dat-o afară. Și ăsta!

Apoi, gagica s-a măritat cu un bărbat înstărit. V-am zis că tipa arăta bine! Relia visa să devină proprietara unei vile din centrul Bucureștiului.

A luat o mare ţeapă şi de data asta. Omul și-a dat seama că e tâmpită și a divorţat de ea, până la urmă.

Femeia a rămas cu ţoalele în stradă, bătând melancolic din buze și zicând: „Deci, de ce?”

N-a suferit prea mult, și a luat-o de la capăt, pentru că ea era o luptătoare. „Deci, soarta îmi e contravictorie. Nu mă voi lăsa pradă deznădejdii, că sunt în zodia fecioarei! Mă lupt până la ultima picătură de sânge din nas, ca să devin o doamnă!”

Într-o zi, în timp ce ameţea bezmetică prin Bucureşti, s-a întâlnit cu o fostă colegă de liceu. Relia abia de-a recunoscut-o. Carmen era mare patroană de crâșmă, e drept, undeva la ieșirea din cartierul Rahova, dar avea vad și se umpluse de parale. În copilărie, mâncau amândouă din acelaşi pacheţel şi acum aia avea Merţan la scară, iar Relia noastră mergea cu tramvaiul. „Deci, nu-i corect!”

Albastră de invidie a întrebat-o care este secretul succesului. Patroana, femeie dintr-o bucată, a dus mâna iute la organul sexual. „Foloseşte-ţi creierul, făi!”, i-a spus enigmatic și clipind din genele false. Apoi i-a povestit. Taca-taca-taca-taca. Cică a început simplu, cu un anunţ în ziar, în anii 90. Oferea clienţilor momente de neuitat, presărate cu masaj și amor frenetic. Un barosan italian, care făcea afaceri în România, s-a amorezat de ea, a „spozat-o”, i-a dat bani ca să-și construiască restaurantul şi uite-o acum, na! „Da` am și muncit, făi! Să mor, dacă te mint!”

Reluța a băgat la cap şi a procedat identic. La sfârşitul anunţului, ca să se simtă „anprenta intelectuală”, a adăugat: „Discret şi deci cu garanţii morale”.

Frate, și clienţii au început să pice. În fața oglinzii a pus aşa, de chichi, o carte despre viaţa lui Chopin, pe care a mătrăşit-o de la fostul soţ, mare iubitor de muzică. N-o deschisese niciodată, dar nu voia să  creadă vizitatorii că e vreo proastă!

Sexy, dichisită, parfumată bine la subraţ, atrăgea fraierii. Dar, de la o vreme, parcă nu mai avea clienți. Ce sa fie asta? Era disperată. Avea nevoie de bani.

O babă din vecini, isteață și hârșită-n toate, a mirosit-o cu ce se ocupă și a învăţat-o:

„Fă, fată! Dă ce heşti tânpită? Dacă cleenţii n-are bani, cere-le alemente, bijuterii şî celulare, că mori dă foame!”

A ascultat-o Relia. Şi-a tras şi un protector, unul care e agent de pază la o casă de schimb valutar. Bică îl cheamă. Nu ştie multe! O dată dă cu pumnul!

Biznisul femeii a început să aibă succes. Dacă unui client nu-i convine tariful, are de ales: brăţara, celularul sau un salam de Sibiu făcut la Sinaia, nu la Călărași!

Frigiderul „intelectualei” s-a umplut cu de toate, degetele de la mâini cu ghiulane, la fel şi buzunarele. S-a pricopsit cu 15 celulare de firmă, care abia aşteaptă să fie decodificate şi însurate, aur să-şi pună şi-n cap, un laptop HP fără tasta cu litera M, de la un italian beat, haine de blană, un întreg arsenal de cosmetice şi parfumuri.

În momentul de faţă, Relia plănuiește să plece cu ”afacerea„ direct în Germania, unde speră că va face bani mulți. „Deci plec la Frankfurt! V-arăt io, mă! O s-ajung cineva.  M-aşteaptă acolo naşă-mea, Tița, că i-am scris joi. Deci, pa!”

Să-i urăm, „deci succes”!

 Dana Fodor Mateescu- 2001