Povești din Groapa lui Ouatu

Străzile vorbesc. Uneori le înţelegem, alteori ne ajutăm de martori ca să le descifrăm secretele şi şoaptele. Nu de puţine ori, trecând prin cartierele de case vechi ale Capitalei, avem strania senzaţie că retrăim clipele unui alt timp apus, sub streşinile de ţiglă veche, mirosind tainic a umezeală.

În primele decenii ale secolului trecut, mahalalele Bucureştilor reprezentau un subiect inepuizabil de inspiraţie pentru artişti plastici, scriitori şi poeţi melancolici, care, prin zugrăvirea acestui univers magic, şi-au câştigat locul meritat în nemurire.

Spaţiul acesta, dominat în miezul zilei de hărmălaia copiilor, mai mereu cu genunchii zdreliţi în goana după vreun automobil cenuşiu, tulburat de strigătele negustorilor ambulanţi sau mângâiat de şoaptele amanţilor întârziaţi ce-şi dăruiau, seară de seară, Luna de pe cer, i-a inspirat pe Brunea Fox, Pamfil Şeicaru, Geo Bogza sau Eugen Barbu. După ce personajele lor au plecat să se odihnească între copertele îngălbenite ale cărţilor, mahalaua a rămas tot acolo, mută de uimire, străjuită de ziduri încorsetate de iederă.

Un astfel de loc este vestita Groapă a lui Ouatu, care se află între Cimitirul Sfânta Vineri și Cimitirul evreiesc Filantropia, mărginită de strada Colonel Ștefan Stoika, stada Virgil Pleșoianu, până la intersecția cu strada Islaz și până la strada Iordache Golescu, colț cu Turda. În romanul „Groapa”, scriitorul Eugen Barbu o situează „în câmpul întins şi pustiu al Cuţaridei, de la marginea cartierului Griviţa”.

Multe dintre personajele lui Barbu din romanul „Groapa” au existat în realitate. Unele au apărut în carte cu numele lor adevărate. Altele, cu porecle sau nume fictive. Vestitul bandit Bozoncea, iubitor de libertate, bani şi muieri frumoase, a trăit, la un moment dat, în Gropa lui Ouatu. Copiii, care băteau odinioară maidanele desculţi şi călăreau Groapa, eroi coborâţi din roman, au murit de mult sau sunt destul de bolnavi să-şi mai amintească ceva.

Nea Bănică – „Pipăilă” – cum îi mai ziceau prietenii pe vremuri, s-a născut ÅŸi a trăit aici, în braÅ£ele gropii, la Tarapanaua despre care scria Eugen Barbu. Fiul lui ne-a povestit despre cât de frumoase erau vremurile în copilăria ÅŸi tinereÅ£ea lui. Locuia pe strada Dumitru Zosima, în apropierea Spitalului de copii Caraiman. Avea, acolo, un atelier auto, despre care se spunea că e „ăl mai vechi din cartier, dacă nu ÅŸi din BucureÅŸti.”

S-a născut pe data de 22 septembrie 1932 şi a prins Groapa în toată splendoarea ei. „Am deschis ochii la doi paşi de baltă, zice nea Bănică. Ea era cam pe unde se află azi Parcul Cireşarii, din cartierul Domenii. Am crescut aici, m-am dezvoltat, am plâns, am râs, am făcut planuri. Când ne-au bombardat americanii eram pe uliţă, mă jucam. Bum! Bum! Odată s-a întunecat cerul! Se auzeau bombele căzând la Griviţa şi la Gara de Nord. Ce de morţi au fost, Doamneeee! Vedeam a doua zi cum îi scot soldaţii şi sanitarii de sub cărămizi şi dărâmături. Mi-a rămas însă în minte o imagine pe care n-am uitat-o nici acum: o fetiţă moartă, cu ochii deschişi, sub o grindă. Îşi ţinea păpuşa în braţe, strâns. Era aşa de calmă şi senină, de parcă se pregătea să meargă la culcare. Am plâns atunci şi uite, îmi vine şi acuma să plâng, om bătrân!”

Primăvara, când năpădea iarba şi ţâşnea pelinul cu mirosul lui amărui, era o nebunie. Să tot stai şi să nu mai pleci! Rai. Înfloreau zarzării, apoi salcâmii. Puştanii colindau groapa de dimineaţa până seara, fugăriţi uneori de haite de câini, mari cât mieii şi ai dracului. Te rupeau în bucaţi, dacă te apropiai mai tare. Nea Bănică îşi aminteşte, cu ochii rătăciţi în zare:

„Eugen Barbu stătea la câteva străzi de aici. Avea un debit de ţigări unde vindea. Era om cumsecade, liniştit. Conducea o echipă de fotbal, că era mort după aşa ceva. Se numea „Amatorul şi încingea nişte meciuri de pomină în Groapă! Aoleu, ce frumos mai era!!! Şi bine! Simţeam binele cum curge aşa, pe stradă. Ca vântul era binele. Să vă zic ceva: când românu’ îşi vede de treaba lui, îi e bine şi când e rău!”

Între cele două Războaie Mondiale străzile din zonă erau nepietruite. Nu exista canalizare. Curentul electric a fost introdus abia în 1935. Dar, cu toate acestea, locul avea ceva special, magic şi pitoresc.

Bărbaţii din Cuţarida, majoritatea muncitori la Atelierele Griviţa, zugravi, măcelari, lucrători la STB (Societatea de Transport Bucureşti n. red.) se strângeau regulat în două cârciumi vestite: „La Cocoş” şi la „Nea Mitică Minciună”, să bea o „secărică absolută” şi să facă un biliard. Seara apărea şi lăutarul cartierului, un ţigan slab-mort, care storcea un franc, doi, pentru copilaşi. Nea Petrică Urâtu’, avea ochii galbeni şi uzi. Cânta la cobză dumnezeieşte. Înduioşa. Muşcau ceferişii din pahare şi rupeau masa cu pumnul, când mângâia el strunele. Nea Bănică îi cunoştea pe toţi: „Îl ştiam pe Bozoncea banditu’. Juca toată ziua barbut în crâşmă şi-n groapă. I-am cunoscut şi pe Mitică bâlbâitu’, pe Fane Mahomed, Petrică Malaezu’, Fane Ţiganu’. Cu ei mă duceam la bâlci, pe strada Crăsnaru. Erau bărci, lanţuri, oameni mulţi. Când se învărteau în tiribombe, le săreau banii din buzunare. Până să se dea ei jos, noi, în patru labe, căutam prin iarbă. Ne umpleam de parale!”

Şi atunci, ca şi azi, găştile de cartier sau de stradă se ciondăneau serios între ele. Când se întâlneau ieşeau scântei şi se lăsa cu sînge. „Noi eram în echipa Hercule de la Groapă. După ce jucam fotbal ne luam la cafteală cu ăia din Chibrit şi din Turda, povesteşte nea Bănică. Dădeam cu pumnii, cu picioarele, cu şipci, uluci, crăci, cu ce aveam la îndemână. Ne întorceam acasă seara, fără pantaloni, fără başcheţi în picioare şi plini de cucuie. Nebuni!”

La începutul anilor ’50, Groapa lui Ouatu’ a fost astupată cu pământ şi, în locul ei, a apărut parcul Cireşarii. „Heee! Groapa avea o adâncime de peste 30 de metri. În fundul ei mustea o baltă, care parcă era vie, dom’le! Mulţi copiii au fost înghiţiţi de ea, vara la scăldat, iarna la săniuş. Odată se rupea gheaţa cu ei şi, bâldâbâc, în adâncuri. Ce mai plângeau femeile pe maluri! Degeaba! Nu-i mai găseau.”

Dar viaţa mergea înainte, ca pe roate. Uitau. Veneau alte vremuri. Atelierul lui Bănică funcţionează din 1939, deschis în acea vreme de tatăl lui, Nicolae Bănică, zis şi nea Nicu Ford, pentru că era mare „doctor” de Ford-uri. Înainte lucrase ca mecanic auto la un mare atelier situat pe strada Munţii Tatra, lângă Piaţa Victoriei. Patronul, de origine germană, îl aprecia în mod deosebit pe Nicu Ford. De fiecare dată când venea un client important îl chema pe el. „Povestea tata că acolo îşi repara maşina şi doamna doctor Ana Aslan. Neamţul l-a pus pe el să se ocupe de treabă. Şi a ajuns chiar şoferul doamnei, o ducea la Sinaia, la Predeal. Chiar Regele Mihai vizita atelierul auto, făcea un fel de practică la Ford, pentru că era şi este înnebunit după motoare şi maşini. Tata îl ducea prin hale, îi explica, îi arăta ce şi cum. Tare mult l-a iubit pe rege. Oare Majestatea Sa îşi mai aduce aminte de el?”

Prin anii 50, nea Nicu Ford a fost obligat de comunişti să închidă atelierul personal şi să „treacă” la Întreprinderea Automobilul din Bucureşti. Era considerat chiabur şi exploatator. Mai mereu se trezea cu vizite şi controale inopinate de la Securitate. „Pe mine m-au trimis trei ani la munci, în armată, cică eram fiu de exploatator, continuă nea Bănică. În iarna lui ’54 mi-au degerat picioarele. Da’ nu m-am lăsat. După armată am jucat rugby în echipa Rapid Bucureşti, care aparţinea de Tarom. În ’61 m-am dus la şcoala de aviaţie şi 29 de ani am fost mecanic de avioane.”

Nea Nicu Ford avea o vitalitatea ieşită din comun. Până la 90 de ani a condus şi a reparat maşini. Nu trebuia să desfacă motorul ca să dea diagnosticul. Aşa cum un medic bun doar priveşte pacientul şi ştie de ce suferă acesta. „Avea un auz teribil, tata. Vine într-o zi un client, cu un Fiat. Tata stătea uite colo, cu spatele. Motorul ăluia, pâr, pâr, pâr, făcea urât. Când a auzit cum tuşeşte maşina, i-a zis clientului: ai un piston spart. Şi aşa era! Ştia să-ţi spună care dintre bujii e stricată, folosindu-se doar de o hârtie albă. Artă, domnilor! Artă! O punea la ţeava de eşapament şi spunea: bujia doi nu mai e bună. Niciodată nu greşea!”

Nea Bănică, urmaşul lui Nicu Ford, e înalt până la streaşina casei şi zdravăn. Când pune el mâna pe-un ciocan şi dă una într-o tablă: troonc!, se aude până, hăt, la Podul Grant, sare ciorba din lingurile clienţilor, la restaurant. O palmă de-a lui, desfăcută, prinde două octave pe clapele pianului. „Eheeee, mie mi-au călcat pragul atelierului mulţi oameni de seamă, mai zice nea Bănică. Îmi pare rău că nu îi ţin minte pe toţi. Îmi aduc aminte, însă, de Sandu Sticlaru, de Gică Petrescu, Zizi Şerban, Aurelian Andreescu, Ştefan Bănică, dar şi Junioru’, Amza Pellea, Sergiu Nicolaescu. Daaa! Ce oameni! Ilarion Ciobanu avea o Dacia 1100. Dup-aia şi-a luat un Moskvici. Mihaela Rădulescu a venit cu un Golf 2. Îi bubuise caloriferu’ şi i l-am reparat.”

Fericit, cum alţii de vârsta lui nu sunt, nea Bănică ciocăneşte toată ziua la pivoţi şi cutii de viteză. În clipele libere se minunează de cei doi nepoţei ai lui, voinici ca toţi bărbaţii din neamul lor. Îi ia pe genunchi şi le povesteşte liniştit despre întrecerile de cai de la Hipodrom, despre bunicul lor, nea Nicu Ford-doctorul de maşini, despre Groapa lu’ Ouatu’, copilărie şi cântecele lui nea Petrică Urâtu, ţiganul cu ochii galbeni şi uzi de la marginea Bucureştiului.

Dana Fodor Mateescu – 2002

Foto: Răzvan Mateescu și din arhiva familiei Bănică

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!