Poveștile mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dinăuntru. Le cert și le iubesc, le mângâi, apoi le gonesc, le ucid și le readuc la viață. Sunt ale mele. Uneori, mă îmbracă de sus până jos, mi se prind în păr, la gât și pe fiecare deget. Eu însămi sunt o poveste.

Povesti din interiorul nostru

„Gara-i moartă de mult, gara e numai un sat…”

tren

tren

Sunt 18 ani de când mi-a apărut textul acesta în Libertatea. Dacă dați căutare pe net, numele noastre, al meu și al lui Răzvan, nu mai sunt, pentru că le-au șters. Politica „cinstită” tip Ringier! Nu-i bai, eu știu că e opera mea, a noastră, că am fost acolo și că am trăit fiecare literă pe care am pus-o în ziar.

Localitatea Vadu Roșu nu apare pe harta geografică a țării. Nici n-ar avea cum, pentru că ea măsoară câțiva zeci de metri pătrați si este o haltă situată între localitățile brașovene Feldioara și Măieruș.

Aici, departe de lume, trăiesc 20 de suflete, dintre care șapte copii. La ei nu există telefoane fixe, nu oprește autobuzul, elevii se duc la lcoală cu trenul sau pe jos, cale de trei kilometri.
În urmă cu 40 de ani, stația CFR de aici era un important punct de tranzit pentru trenurile de marfă. Azi, Vadu Roșu a rămas ca un om fără acte de identitate într-o tara străină. Administrativ, aparține de Măieruș. Însă pe DN 13 nu există nici un indicator care să marcheze drumul spre cătun.

Localitatea „fără buletin” are o singură cladire: gara, unde cele cinci „Personale” care merg la Teiuș opresc conștiincios. Peste linii e o baltă cu pește. Iarna îngheață și pescarii dau la copcă. Bătrânii cred că acolo și-a rupt ursul coada, păcălit de vulpe.

Gara toată e locuința celor din Vadu Roșu, cu acte în regulă, pentru care plătesc impozit la stat. Copiii se joacă prin zonă, în timp ce adulții sunt la muncă. Vasile Gusman are 75 de ani. E în putere și umblă mereu în căutare de lemne pentru iarnă. Aici frigul e aspru. Omul și-a organizat sufrageria în „sala releelor”, iar dormitorul în „biroul de mișcare”.

„Sala de așteptare”, unde altădată navetiștii picoteau, cu obrazul pe papornițe, a devenit bucătărie, iar în „casa de bilete”, soția lui, Viorica, a pus proviziile pentru iarnă.

Când trece Expresul se scutură pământul, de parcă o turmă de bivoli sălbatici aleargă turbați. Geamurile zăngăne sinistru, paharele din vitrină crapă. Locuitorii s-au obișnuit. Nea Vasile râde șugubăț: „Hi, Hi, hi! Știați că ăia de stau lângă liniile de cale ferată au mai mulți copii decât ceilalți oameni? De ce? Pentru că se trezesc noaptea și se apucă de… iubit!”

Copiii gării aici s-au născut, aici au făcut primii pași, ținându-se de zidurile peronului, aici și-au julit genunchii și coatele, când au căzut. Părinții nu-i lasă niciodata să se joace printre linii; dinspre ele vine moartea, dar puștanii scapă câteodată și, dacă sunt prinși, nu au voie să mai iasă din gară o lună, drept pedeapsă.

Unii mor È™i sunt daÈ›i ca exemplu: „Uite, băiatul lui cutare n-a ascultat È™i l-a tras trenu sub roÈ›i! Ce-a mai plâns biata mă-sa!” PuÈ™anii se înfioară, n-ar mai călca peste linii, dar ceva îi fascinează, îi tot atrage acolo, printre buruienile amare È™i terasamentul murdar de ulei. ÃŽi cheamă o mână nevăzută…

„Noi trăim la răscruce de drumuri, în pustiu, zice nea Vasile. Nu întreabă nimeni dacă am murit, dacă am mâncat. „Ce-i pasă lumii de noi?! Nu întreabă nimeni nici dacă am murit. Când vine pensia, mergem până-n Măieruș, trei kilometri. Nu-i mult, da pe vânt și ninsoare îi greu. Dacă nu te duci la timp, poșta o trimite înapoi la banca!”

Bătrânul e deprins cu rigorile „chefereului”. În tinerețe a fost frânar, manevrant vagoane, acar și magaziner. După ce a ieșit la pensie, imediat după 1989, a rămas tot aici. Unde să se ducă? Aici e viața lui. E sărac, dar fericit.

Pentru viitor, nea Vasile are gânduri mari. E anul integrării în UE și trebuie să facă o cerere scrisă la Primaria din Măieruș pentru ca autobuzele să oprească și în dreptul cantonului. Nepoțica lui, Diana, începe școala.

Până atunci, însă, cea mai tânără locatară a gării ascultă vrăjită „poveștile lu tataie” despre balta neagră și adâncă de peste linii, acolo unde ursul a fost păcalit de vulpe și a rămas fără coadă…”

-2006-Libertatea-
DFM 30 august 2024

Sala de aÈ™teptare – versuri Adrian Păunescu

Sala voastră de-aşteptare, pat şi saltea
Pentru voi, sărmanii lumii – inima mea
Nu mai vine trenul vostru, ce bine ÅŸtiu
Şi pe linia ferată este pustiu

Gara-i moartă de mult, gara e numai un sat
Åži aici niciun tren n-a venit, n-a plecat
Aşteptaţi în zadar şi fluieraţi la refren
Nu există ce vreţi, nu există nici tren

Sala voastră de-aşteptare pentru ceva
Pentru ce-ar putea să fie inima mea
Eu vă ţin în mine însumi cu drag frăţesc
Şi vă spun că nu sunt trenuri, că vă iubesc

Ştiu că vi se face foame, dragilor fraţi
Ca din celălalt din mine, luaţi şi mâncaţi
Sala voastră de-aşteptare, asta sunt eu
Seful staţiei anunţă trenul mereu

Nu mai vine trenul vostru, sincer v-o spun
Poate aÅŸteptarea totuÅŸi nu-i lucru bun
Puneţi mâna pe unelte şi pe refren
Şi din voi, sărmanii lumii, faceţi alt tren

Leave a Reply