Suta de lei

Salut! Eu sunt o sută de lei. Abia am ieșit din mămica, adică din…tipografie.

Sunt bună, nu falsă, nu mă mai pipăiți atâta, că mă gâdil!

Mai demult mi se zicea „milion” și oamenii cumpărau cu mine destule. Acum sunt alte vremuri. Nasoale. Ce mai înseamnă o sută de lei? Un rahat. Știu, îmi vine să mor, să mă dau cu capul de pereți. Dar n-am cap. Îl am doar pe Ion Luca Caragiale desenat, frumos, pe mine. Deci, sunt o sută cam intelectuală, care vorbește.

Ei, cum m-a născut maică-mea, m-au luat niște femei la numărat, m-au pus într-o mașinărie ciudată, am crezut că mă fac praf. Nu știu a câta am fost, dar peste mine au năvălit surorile mele, abia respiram și-mi doream să fiu liberă, să plec, să văd lumea, să mă răsfăț într-un portofel din piele fină, de baștan. Voiam să fiu boieroaica sutelor de lei! Să ascult muzică clasică și să mă atingă numai degete parfumate cu Yves Saint Laurent. Ah, ce vise!

Dar m-am trezit în buzunarul unui pârlit de șofer pe motostivuitor, abia știa să citească. Luase salariul și m-a îndesat acolo, alături de alți bani mărunți, între niște chei, trei șuruburi ruginite, două șaibe Grower și o batistă împuțită și cam udă. În buzunarul lui puțea a usturoi și-a disperare. Acasă îl așteptau patru puradei mucioși, o nevastă gravidă în luna a patra și-o soacră cu hernie de disc și cataractă la ochiul drept.

„Păi așa sunt eu respectată? Mama ta de incult!” i-am zis nătărăului când m-a scos la crâșmă, una penală rău, cu gresie spartă pe jos și pereții negri de la fum. Dar nu m-a auzit. S-a îmbătat, prostălăul, de abia se mai ținea pe picioare. La copiii lui nici nu se gândea. Ba au mai venit încă patru tovarăși de la tâmplărie, și au petrecut cu toții în acorduri imbecile de manea. Și eu care speram la concertul numărul 1 de Serghei Rahmaninov…

Ce idioată pot fi uneori!

Șoferul m-a dat pe un clondir de rachiu din pufoaică și niște stixuri mucegăite, expirate din 2009. Nu știu dacă a primit și rest, probabil, habar n-am. Din buzunarul bălălăului am ajuns într-un sertar și mai mizerabil, căptușit cu o pagină de ziar unde zâmbea tâmp o femeie brună, posesoarea unor buci colosale.

Iar despre parfumul și degetele barmaniței…nu vă pot spune nimic acum. Am o criză de fiere! Pricepeți? Nu credeți că și sutele de lei au colică biliară? Treaba voastră.

N-am stat mult acolo. Am dispărut subtil. Nu știu cine m-a șparlit, în niciun caz barmanița, că i-aș fi recunoscut imediat duhoarea de pește a degetelor. Am stat înghesuită pe o mânecă, da, între o piele păroasă și haină. Era o matahală de om.

De la ăsta, am ajuns, nu mai știu cum, că dormeam, fix între două chestii moi, rotunde și calde. Miroseau a parfum.  Am realizat că erau niște sâni perfecți. Conu Iancu Caragiale, ăla de e desenat pe spinarea mea, a deschis ochii cât cepele, nu-i venea să creadă unde a nimerit. Săracul!

„Lasă, tataie, că cine știe, poate ne surâde într-un târziu norocul, i-am zis. „Nu dispera. Plecăm noi și d-aici.

Caragiale m-a privit vesel, apoi s-a culcat. Cred și eu, era bine să stai tolănit între moliciunile alea dulci.

Și am avut dreptate. N-am făcut mulți purici acolo. Am dispărut, unde credeți? Într-un spital. Puțea a spirt medicinal și-a iod, că mă pricep, nu vă uitați că-s o amărâtă de sută de lei.

Dar am fost înghițită imediat de un buzunar alb. Încăpător, de halat. De acolo, am plecat într-un supermarket, era frumos, lumini, lume multă, mirosea a cozonac fierbinte și-a măsline. Nenea Iancu mustăcea și-și răsucea mustața. Ar fi lins o bere la țap.

Din teancul de sute de la magazin am ajuns la o bancă. Eram mototolită, dar încă mai aveam vlagă. Am fost numărată iar, îndreptată, pipăită, privită-n lumină. O luăm de la capăt. Ce bine!

M-au băgat într-o cutie mare din fier care cârâia ca o mâță când cineva apăsa pe niște butoane. Pfuai, ajunsesem într-un bancomat. Într-o marți, pe la trei după-amiaza, m-am trezit în palmele unei blonde mișto. Ah. Mirosea așa de frumos și era frumușică, tip Gina Pistol. Dar, m-a dezamăgit. M-a schimbat rapid pe un ruj de firmă. Alții n-au ce mânca, iar ea aruncă sutele pe prostii.

De atunci m-am tot plimbat prin diverse mâini, de diferite mărimi și culori, albe, negre, maro, am fost împăturită și chinuită în buzunare strâmte, de la spate, la piept, la ștramp, în cizme. Am cunoscut medici, controlori RATB, paznici, cerșetori, zidari, faianțari, profesori, șoferi, scriitori, poeți, agricultori, pictori de biserici, preoți, gropari, jurnaliști, interlopi, criminali, pârnăiași, manageri, directori, farmaciști. Oho, dar câți n-am întâlnit în viața mea! Cu toții s-au folosit de mine. Știu, banu-i ochiu` dracului, ei și?

Ultima oară, am fost dată ca șpagă. Sau mită, luați-o cum vreți. Polițiștii au scris pe mine cu litere de-o șchioapă: MITĂ și m-au pus alături de altele într-un teanc. Cine m-a luat? Mai contează? În România și pietrele întind mâna după șperț.

Acum, eu și nenea Iancu suntem corp delict. Ne-am cazat la Poliție. Ne odihnim. Dar când începem să bântuim din nou, vă anunț. O să mă recunoașteți, sunt sigură. Am un pic colțul drept îndoit și-s nițel jupuită pe mijloc. Altfel sunt bună și abia aștep să reintru în circulație. Haidipa!

Dana Fodor Mateescu

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!