Nouă ani! „Cândva, petecele acestea bolnave de carne moartă, devorată de microbi, au fost pielea mea frumoasă”

Autor: Alexandra Furnea

„E aproape ora 5 dimineaÈ›a È™i deschid obosită ochii. Am reuÈ™it să dorm, însumat, vreo 2 ore. Bandajele jilave mi se lipesc de răni È™i durerea începe să se trezească în corpul meu cu toată puterea de care este capabilă. Fiecare miÈ™care este un chin. Sistemul de susÈ›inere pe care l-a improvizat mama cu o seară în urmă – din perne È™i prosoape aduse de acasă – aÈ™a încât să nu dorm pe spatele recent grefat, a eÈ™uat iar colÈ›ul unei perne se atinge de rana deschisă de pe omoplat, acolo unde nu s-a prins pielea. Simt că salteaua dură îmi jupoaie carnea în timp ce încerc să îmi ajustez cumva poziÈ›ia ca să nu mai simt usturimea. ÃŽmi vine să vomit din cauza senzaÈ›iei dar închid ochii È™i număr în gând până la 10, lent, asurzită de bătăile inimii mele panicate. „1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10”.

Începe să se facă zarvă pe coridor. Sosesc rând pe rând asistentele și aud discuțiile lor simple, de oameni sănătoși. Trag cu urechea la glumițele pe care le rostesc, în timp ce mă cuprind frisoanele. Este frig în salon deoarece geamurile nu sunt bine izolate, iar caloriferul electric pe care ni-l dă seară de seară o asistentă cu suflet mare (în mod normal, nu ar avea voie să îl scoată din sala alăturată) nu face față temperaturii scăzute de afară. Încerc să mai dorm câteva minute dar, dintr-o dată, îmi amintesc că este iarăși luni și începe o nouă săptămână de chin. Realizez că urmează baia și încep să tremur și mai tare, dar de data aceasta de frică. Apoi, ca într-un coșmar care se adeverește, văd silueta asistentei în cadrul ușii.

Cu ochi miloși, femeia îmi spune pe nume: „Alexandra, vino la băiță”. Mâinile i se odihnesc pe spătarul scaunului cu rotile și ezită o clipă înainte să intre în salon ca să mă ajute să mă ridic din pat. Când face primul pas înspre mine, lacrimile îmi țâșnesc din ochi și se preling pe cojile de pe obrajii arși. Încep să plâng icnit, cu disperare, termurând tot mai tare de frig și de frică. În diminețile cu băi, mi-e teamă că am să mor de durere în cada verde în timp ce asistentele încearcă să îmi desprindă pielea moartă de pe răni, fără anestezie. Femeia plânge cu mine și încearcă să mă consoleze. Îmi cântă doine de la ieșirea din salon și până în sala de baie, cu respirația întretăiată.

Ajunsă în salonul acela care îmi devenise iad, mă lovește răcoarea. Cineva lăsase fereastra deschisă peste noapte iar aerul curat și pișcător de noiembrie se amestecase cu mirosul oribil de dezinfectanți de spital.

„E cam frig aici, Alexandra…ÃŽmi pare rău. Cred că È™i apa va fi mai rece. Nu se încălzeÈ™te nicicum”, aud vorbele asistentei care deschide robinetul È™i prinde în mâini capul banal de duÈ™ care, în ochii mei, arata ca un instrument de tortură. Femeia clăteÈ™te cada verde È™i mă ajută să mă ridic din scaun. Merg È™ontâc sprijinită de ea – o ființă mică È™i fragilă – până la cadă È™i mă aÈ™ez cu greu pe marginea ei. E rece iar contactul dintre guma udă È™i pielea mea înfiorată îmi face rău. Când picioarele îmi sunt întinse înauntru, încep din nou să plâng. CerÈ™esc un analgezic È™i mi se administrează Ketonal. Ceva mai puternic, vă rog din suflet! Nu se poate, vine răspunsul prompt din partea altei asistente aflate în trecere prin salon. Acum vine primul jet de apă care îmi udă bandajele lipite de răni. E îngheÈ›at È™i, peste carnea mea deschisă, se simte ca o nouă flacără, pustiitoare. Ketonalul se dovedeÈ™te zi de zi a fi mult prea slab, aÈ™a că…simt totul, pe viu.

Plâng fără întrerupere în timp ce asistenta îmi desprinde atentă bandajele de pe răni. Tifonul se desface trăgând după el țesutul necrozat sau fragmentele lizate de grefă, lăsând în urmă doar rană vie, din care șiroiește sânge roșu, curat. Câteodată, bandajul este lipit rău de plagă și apa nu este suficientă pentru a-l înlătura. Atunci, el trebuie tras. Am senzația că îmi umblă cineva cu amnarul prin măruntaiele ființei în timp ce jetul aspru al dușului îmi pătrunde pe mușchiul dezgolit de arsură și pe tendoanele expuse. Durerea este atât de mare încât am impresia că, în orice clipă, inima mea va înceta să bată. Cada se umple de roșu și de bandaje murdare, pe care zac lipite bucăți de țesut. Din cauza infecției, grefele au murit din nou și în urmă au rămas suprafețe și mai mari de rană profundă.

Cândva, petecele acestea bolnave de carne moartă, devorată de microbi, au fost pielea mea frumoasă.

Asistenta scoate buretele pe care îl îmbibă cu Dexin, un săpun lichid chirurgical antibacterian. Apoi cu sufletul cât un purice, începe să îmi curețe spatele. Plâng fără oprire, pierdută într-un infern de neînțeles, până încep să mă sufoc și să o implor să se oprească. Simt deslușit că voi înnebuni dacă mai simt durerea aceea. Îmi vine să vărs de undeva din adâncul ființei mele toată suferința, toată fierea disperării mele din acele momente. Femeia încetează pentru o clipă tortura, apoi își ia inima în dinți și mă acoperă din nou cu jetul dur al dușului banal, de baie de apartament. „O să îmi pierd cunoștința”, îmi spun, în timp ce creierul meu refuză să cedeze și să îmi ofere măcar o fărâmă de întuneric.

„Cântă-mi, Auraș”, îi șoptesc asistentei iar aceasta cu glasul frânt, printre lacrimi, începe să fredoneze o doină. Tremur și mi-e greață, plâng și mi-e teamă. O ascult cântând, însă. E singura muzică pe care o pot auzi în acest iad și am nevoie de ea ca de aer. E unicul meu analgezic eficient, dar nu pentru carne, ci pentru inimă.

Sărmana femeie încearcă să reducă presiunea apei ca să mă doară mai puțin, dar aceasta este când rece, când caldă din cauza instalației defecte și acum mă cuprind din nou frisoanele. Renunță la burete și începe să mă spele cu mâinile acoperite cu mănuși de spital. Jetul de apă aleargă pe tot corpul meu în timp ce degetele ei rup bucăți din mine. Rămân în urmă goluri pe care nu le voi putea umple niciodată. Mâna dreaptă îmi este o masă amorfă de carne despicată. Văd albeața tendoanelor descoperite ale degetelor. Arată ca niște nervuri ale unei catedrale gotice în ruine. Întorc capul spre umărul stâng care mi se pare sculptat. Se cască un hău nedeslușit de carne acolo, din care curge neostoit sânge roșu, gros. Închid ochii ca să nu mai văd, dar simt, simt în continuare apa caldă-rece scurgând-se peste mine și, mă gândesc că focul acela din container continuă să ardă în fiecare dimineață, în sala de baie a Spitalului de Arși.

„Gata ești!”, aud glasul ușurat al asistentei care mă învelește în niște cearșafuri verzi din pânză. Îmi trece prin minte imaginea unui giulgiu mortuar și îmi vine din nou să vărs. Cu greu, cobor din cadă ajutată de femeie și mă așez pe în scaunul cu rotile. Asistenta mă duce pe hol, apoi în sala de pansamente. Aici, tocmai terminaseră de făcut bandajul unei alte colege de suferință. Sunt așezată pe pat și se începe desprinderea cearșafurilor verzi de rănile mele. Din sala de baie până aici, câțiva pași doar, acestea se lipiseră de plăgile sângerânde. Țip scurt când mă desfac din scaun cu rănile de pe fese iar asistenta de pansamente începe să mă curețe la rândul ei de piele moartă.

Tremur de durere în timp ce femeia mă unge peste plăgi cu Flamazin și îmi curăță înfecțiile cu soluție de Colistin. Ajunge la umărul stâng și încep din nou să plâng. „Nu mai suport” îmi cântă o mantră întoarsă în urechi, pe ritmurile sacadate de panică ale respirației mele.

„O așteptăm pe doamna doctor, Alex”, îmi spune ea pe un glas tandru.

Dar mie îmi e frig și îmi vine să vomit. Vreau să ajung în pat ca să încerc să dorm și să uit. Într-un final, apare medicul. Ține în mână telefonul setat pe „cameră” și începe să îmi facă poze la răni în timp ce frisoanele ma cuprind tot mai tare. O întreb cum mi-au ieșit probele și îmi spune că nu trebuie să îmi fac griji, pentru că acestea sunt curate. Același lucru i s-a spus și surorii mele – analizele sunt sterile. Trebuie să mă calmez, sunt zone care nu arată deloc bine dar și eu sunt de vină pentru că nu mănânc destul, dorm pe spate și sunt deprimată. Contează foarte mult starea de spirit, mi se spune, în timp ce medicul îmi apucă mâna dreaptă și văd că așază o găletușă banala de supermarket sub ea. Îi spusesem că degetul arătător s-a umflat foarte tare și arată ca și cum ar fi fost julit.”

Mai departe, citiți în cartea Alexandrei Furnea, Noaptea în care am ars, Editura Humanitas.

ALEXANDRA FURNEA (n. 1988) este redactor de carte, jurnalist și activist social. A absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității „Petru Maior“ din Târgu Mureș și are un masterat în studii americane la Universitatea din București. Între 2011 şi 2020 a fost redactor la revista muzicală Maximum Rock Magazin.

Colajul foto este preluat de pe net. (Mulțumesc!)

DFM, 30 octombrie 2024