Moartea lui Pitic

AMINTIRI DIN „COMUNA PRIMITIVĂ”

Autor George Sima

În primăvara anului 2013, când m-am întors după un sejur de două luni din Spania, n-am mai găsit absolut nimic din gospodăria mea (situată într-un sat din județul Dâmbovița) unde îmi stabilisem și domiciliul și unde, de circa patru ani, îmi întemeiasem vatra unei stupini apicole, ca principală sursă de existență.

Fusesem deci timp de patru ani apicultor, iar acum, la 58 de ani, ajunsesem „boschetar” (sau mai eufemistic spus: „om al străzii”), adică fără un acoperiș deasupra capului și fără mijloace de subzistență, situație care s-a prelungit pe perioada următorilor cinci ani, timp în care am dormit într-o mașină, sau în câteva cavouri din mai multe cimitire și asta, grație „spiritului haiducesc”, al unui mic procent din „minunatul nostru popor”.

În fine, am mai scris despre asta. Ceea ce n-am mai spus până acum, este ceea ce a urmat după cei cinci ani de periplu pe străzi și prin cimitire. Cum-necum, am reușit în sfârșit în 2018, să-mi închiriez o casă nelocuită, chiar în satul unde fusesem jefuit de toată averea mea.

Reușisem după foarte multe tentative, să-mi găsesc în sfârșit un loc de muncă (la 63 de ani), datorită fratelui meu (inginer de instalații), ce avea un prieten care tocmai înființase în București, o firmă pentru importul și instalarea aparatelor de aer condiționat.

Inițial, mai lucrasem timp de patru ani ca gestionar la o firmă cu un astfel de profil și, deși nu aveam nici un fel de experiență în instalarea acestor aparate, dar fiind un tip cu puternice înclinații spre tehnică și datorită răbdării, bunăvoinței și mărinimiei patronului meu, am reușit ca în numai 2-3 luni să-mi intru atât de bine în meserie, încât am devenit mintenaș „mâna lui dreaptă”, promovându-mă ca responsabil cu montajele peste un colectiv de 24 de instalatori și implicit începând să căștig foarte bine, el rezevându-și doar sarcina importurilor.

După aproape un an, devenisem deja asociatul patronului în firmă, fiecare cu sectorul lui: El cu importurile, iar eu cu vânzarea an-detail și cu montajele. Era pentru a treia oară în viața mea, când porneam iarăși de la zero.

Așa stând lucrurile, stabilisem de comun acord ca toate aparatele intrate în firma noastră să le depozităm în locuința mea închiriată (având și suficient spațiu) deoarece era mult mai comod pentru mine și nu mai cheltuiam nici alți bani pentru depozitare care inițial se făcea în București, bașca faptul că îmi extinsesem montajele (pe lângă București și județul Ilfov) și în județele Argeș și Dâmbovița.

Ca să nu mai tot lungesc povestea, trebuie să spun că îmi pusese în sfârșit iar Dumnezeu mâna pe cap, moment în care (datorită ceasului rău sau pisoiului negru), m-am hotărât să-mi angajez o menajeră pentru a mă scuti de treburile casnice, deoarece, acum, deși aveam suficienți bani, ajunsesem să mănânc mai prost și mai pe apucate, mai rău decât pe vremea „boschetăritului de tristă amintire”, datorită faptului că fiind lacto-vegetarian cu state vechi, nu suportam mirosurile din nici un restaurant, iar culmea ironiei era că acum câștigam foarte bine, dar nu mai aveam și timp pentru cumpărături și gătit.

Zis și făcut! Am găsit cu chiu cu vai o doamnă curățică și hărnicuță în vârstă de 42 de ani, pe care am ajutat-o să-și ia permisul de conducere auto și căreia i-am pus la dispoziție o mașină pe care să și-o conducă și cu care să facă naveta de la 15 km distanță, deschizând totodată și un cont bancar, special pentru a-l alimenta lunar pentru cheltuielile aferente casei și a salariului său, faptă pentru care îi pusesem la dispoziție cardul aferent, deoarece motivase că are datorii la Stat și nu-și poate permite un cont bancar personal, lucru care mi s-a părut normal, fiindcă doar ce trecusem și eu personal, printr-o asemenea situație.

Aveam în grija mea un câine (ciobănesc german) pe care îl crescusem de mic începând cu biberonul și care mă însoțise pe parcursul celor aproape 10 ani ai săi în toate împrejurările și pe care îl botezasem PITIC.

Semăna leit cu cel din fotografia mea de profil de pe pagina mea și mă obișnuisem de mult timp să dorm cu el în cameră, între noi apărând o legătură extrem de puternică și foarte greu de descris, deoarece, trăind singur de prea multă vreme, ajunsesem să-l consider ca pe o ființă umană apropiată.

Era pur și simplu ca și copilul meu, căruia îi cumpăram acum tot ce era mai bun, în compensare pentru nefasta perioadă când suferisem amândoi de foame, dar, în care mi-a rămas tot timpul credincios și răsplătindu-mă cu o cumințenie și o inteligență incredibile.

Viața mea începuse să aibă iarăși un sens după o lungă perioadă de lipsuri și necazuri și, deși trecusem de 60 de ani, simțeam chiar mai ceva ca în tinerețe, motivația de a trăi și a mulțumi Proniei Cerești, că în sfârșit, își ațintise iar privirea și asupra mea.

După încă un an, în 2020, când începuse marea nebunie cu pandemia de Covid19, strânsesem deja suficienți bani pentru a începe să-mi caut iarăși o casă în proprietate personală, fiind hotărât să rămân în mediul rural, pentru a încerca să trăiesc iarăși în autarhie și a mă hrăni numai cu ceea ce aș produce la mine în gospodărie, având de data asta și experiența celor întâmplate în anii anteriori.

Numai că de prea multe ori, viața ne-a dovedit că socoteala de acasă, nu prea se potrivește cu cea din târg și ceea ce avea să se întâmple, avea să-mi dovedească din plin, acest lucru.

Afacerea cu aparatele de aer condiționat, nu avea un curs prea uniform pe tot parcursul anului, ceea ce ne obliga (pentru a ne păstra salariații) să recurgem la o serie de compromisuri, precum vânzările în rate și efectuarea de stocuri în extrasezon, la niște prețuri semnificativ mai mici și vânzarea an-detail în plin sezon, când cererea devenea foarte mare, la niște prețuri majorate pe măsură.

Era pe la sfârșitul lunii septembrie când tocmai burdușisem cu aparate, patru din cele cinci camere din casa în care locuiam cu chirie, creând astfel stocul pentru sezonul următor (ce ținea practic doar pe perioada verii), când, întorcându-mă acasă de pe la beneficiarii din ziua respectivă, nu l-am mai găsit pe PITIC așteptându-mă la poartă ca de obicei, moment în care, am și solicitat un echipaj de poliție la fața locului, deoarece, fiind deja pățit și fiind sigur că ceva nu este în regulă, încercam „să suflu și-n iaurt”, ca unul care cândva, „mă fripsesem cu ciorba” și într-adevăr, casa era absolut goală, iar menajera și cu PITIC, de negăsit.

Aveam să aflu că menajera mea, folosise o carte de identitate a altei persoane, pierdută sau chiar furată, cu care reușise să mă păcălească, pretinzând că ea este persoana respectivă, cu care (în opinia mea), chiar semăna destul de bine.

Cert este că a dispărut cu toată marfa, sculele, mașina și banii pe luna următoare pe care tocmai îi virasem în cont și bineînțeles că niciunul dintre vecini, iar nu văzuse și nu auzise nimic.

Se pare că s-a mai ajutat cu doi complici și, cu ajutorul unui camion, făcuseră cel puțin două drumuri, fără ca cineva dintre vecini, să bănuiască ceva.

Dar în afara faptului că devenisem iarăși falit, cel mai dureros moment, a fost pentru mine a doua zi, când polițiștii l-au găsit mort pe PITIC, pe un câmp din apropiere.

Am plâns efectiv ca un copil, aproape încontinuu o lună întreagă, de așa manieră, încât gazda mea a chemat în două rânduri Salvarea, crezând că am înnebunit și într-adevăr, moartea lui PITIC, m-a răscolit mai mult decât orice pe lumea asta până acum…

Fusese cel mai bun prieten al meu, de care nu mă despărțisem nici măcar o zi, timp de aproape 10 ani. Dragul meu, Pitic…

Autor George Sima