Cerul sângerează chihlimbar

Cerul sângerează chihlimbar…

Anul 2024 a trecut pe lângă mine ca Rapidul de Constanța. Vâââj-vâââj! Tâgâdâm-tâgâdâm-tâgâdâm. M-am dat jos la Medgidia, (era să nu mai cobor!) am rămas fără aer câteva secunde, apoi am înțeles că pășesc în ianuarie. Am scris ceva, am cusut, am spălat, am visat, am uitat ce-am visat, am plâns, iar am scris, și, dintr-odată s-a făcut aprilie-n cer. Martie nici n-a fost. Februarie s-a dus la alții.

În luna mai m-am trezit în Bulgaria, datorită Mihaelei, (știe ea care!) și bucuriile mi-au desenat flori roșii în obraji. M-am pupat cu Dunărea pe gură, am băut bere bulgărească la tablă, ca bărbații care știu ce vor și am râs mult, mult de tot.

Am strănutat de două ori și s-a făcut iunie în viața mea. Trecutul m-a luat în brațe și, într-o seară ca o petunie mov, mi-am amintit cine am fost, cât de iubită eram în anii 90, și cine sunt acum.

Iulie a dat buzna peste mine cu un micuț și binevenit loc de muncă în presă, așa cum mi se potrivește mie, când plouă cu îngeri aurii.

Am clipit de cinci ori, am scris paișpe știri, două povești și-o poezie, apoi s-a făcut august. Am mai plâns de 12 de ori, am râs nițel, am fugit câteva ore până la Brașov, de ziua mea, apoi la Bușteni. M-am supărat pe Andrei de nenumărate ori și tot de atâtea ori l-am iertat.

N-am avut vacanță, ca de obicei, dar ce-mi trebuie mie vacanță, când le am pe toate-n mine? 🙂

Septembrie m-a scuturat niÈ›el, vreo 30 de minute, – nu mai mult, că se grăbea!-, apoi nici nu mai È™tiu cum m-am văzut alergând spre octombrie, cățărându-mă pe niÈ™te stânci splendide din Dobrogea, poleite cu argint È™i dăruite mie, numai mie! Și tot atunci, la marginea lui octombrie, am visat, ca proasta, că aÈ™ putea fi ceea ce È™tiu clar că nu voi fi niciodată… Niciodată!

În luna noiembrie m-au scârbit alegerile din România, de mi-a venit să-mi vărs și mațele din mine! M-a uluit prostia unora și m-a tulburat grozav nebunia altora. I-am măturat din viața mea imediat. Pe toți! Definitiv! E mai cușer așa.

Decembrie s-a strecurat lângă mine parșiv, pe negândite, ca o pisică. „Mă, tu când ai apărut? Parcă eram în noiembrie!”

Și iată că pleacă și 2024. Se duce. A fost bun cu mine, m-a iubit, atâta cât a putut. Nu, nu m-a așezat la masa lui, n-am meritat onoarea asta, m-a ținut în picioare, undeva, pitită-ntr-un colțișor.

Nu-i bai! Dacă sunt încă vie È™i mai pot să zâmbesc, ce-mi trebuie mie masa lui? 😉

2024 pleacă. Îi văd spatele drept, frumos încă, îi cunosc mersul pe de rost. L-am iubit. Am crezut în el, în promisiunile lui. Dar nu mai întoarce capul după mine, ca altădată. Și nici eu nu-l mai aștept.

Se naÈ™te o altă dimineață. Cerul sângerează chihlimbar…

DFM 18 decembrie 2024