Poveștile mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dinăuntru. Le cert și le iubesc, le mângâi, apoi le gonesc, le ucid și le readuc la viață. Sunt ale mele. Uneori, mă îmbracă de sus până jos, mi se prind în păr, la gât și pe fiecare deget. Eu însămi sunt o poveste.

Povestiri din Bucuresti

Asta e România mea!

Peste 10.000 de oameni au venit aseară în Piața Victoriei. Au fluturat steaguri albastre cu stelele Uniunii Europene și tricolorul românesc. Pe pancarte, mesaje puternice: „Europa ne unește, extremismul ne lovește”, „Democrație, nu tiranie”, „România e deșteaptă, nu votăm extrema dreaptă”.

Vânzătorii de stegulețe și vuvuzele n-au lipsit nici de această dată. De unde le-or fi „procurat”, rămâne un mister – poate tot de la „marii apărători ai suveranității” made in China. Femeia care le vinde e nemulțumită, trage dintr-o țigară și oftează:

„Nu să vinde vuvuzelili. Azi am luat țeapă. Ăștia e liniștiți, nu cumpără, ca ăia dă la Georgescu. Am dat doar steaguri. Dacă știam, aduceam mai multe…”

Evident. Fără urlete isterice È™i porniri revoluÈ›ionare de Facebook, fără indivizi umflaÈ›i de furie sfântă, gata să se ia de gât cu democraÈ›ia È™i „trădătorii de È›ară”, vânzările de trompete au scăzut dramatic. 🙂

Dar a fost muzică, veselie, râsete de copii, căței alergând printre oameni, părinți care încă mai speră că ai lor prichindei vor putea trăi aici fără să fie îndoctrinați cu teorii conspiraționiste despre reptilieni și oculta mondială.

Printre steagurile României și ale Uniunii Europene s-a strecurat și unul cu Metallica – pentru că iubirea pentru libertate are multe forme. Unii o cântă la chitară, alții o scuipă pe Facebook scriind cu litere de tipar, singurele pe care le recunosc.

Mitingul ăsta senin nu a fost o amenințare. Nici o demonstrație de forță. Și cu atât mai puțin o provocare. A fost o declarație. Aseară, în Piața Victoriei, mii de oameni au spus clar și răspicat: „Ne place libertatea, civilizația, ne iubim țara, imnul și tricolorul – și nu vă lăsăm să ni le confiscați.”

Pentru că suntem mai mulți decât credeți. Mai puternici decât părem. Dar nu suntem cei care urlă și amenință. Am privit cu îngrijorare valul de ură și manipulare care s-a revărsat asupra noastră în ultimele luni. Ne-am retras, am devenit mai tăcuți, poate mai reținuți. Dar asta nu înseamnă că am dispărut. Suntem aici, și nu ne veți reduce la tăcere!

Am privit cum grotescul a devenit normă, cum cei care își iubesc țara cu respect și decență au fost călcați în picioare de cei care cred că patriotismul înseamnă ură și agresivitate. Am văzut cum șarlatania a fost transformată în virtute, cum extremismul a fost rebranduit ca „voința poporului”, cum bunul simț a fost înlocuit de haos. Ne-am uitat la voi cum încercați să faceți din bine un defect și din rău o normalitate.

Nu vă cedăm nimic! Nu cedăm strada, orașele sau țara. Nu ne lăsăm intimidați de găști agresive, care cred că politica se face cu pumnii și cu amenințări. Am tăcut o vreme, dar nu pentru că am renunțat, ci pentru că ne-am pregătit.

Vrem o Românie europeană, nu o dictatură rusească. Avem probleme, da, dar nu vom da foc casei noastre – o vom curăța, o vom reconstrui.

Nu e prima dată când ne ridicăm împotriva celor care încearcă să ne tragă înapoi. Tot noi am protestat ani la rând împotriva corupției, pentru o justiție dreaptă, pentru un drum european. Nimic nu s-a schimbat.

Dar aseară, în Piața Victoriei, ne-am regăsit puterea. M-am întâlnit cu prieteni dragi și mi-am făcut alții noi.

Firește, de azi-noapte au început deja aceleași refrene, repetate de unii până la obsesie: „soroșiști plătiți”, „ne băgați în război”, „curcubeu” – toate servite din propaganda rusească și mestecate pe burtierele televiziunilor de propagandă.

Oameni care plâng că nu vine Putin să-i „salveze”, care visează la o Românie împinsă în întuneric. Dar îi vom ignora, așa cum ignori o muscă.

Ieri a fost o demonstrație de normalitate. Un moment de speranță.

Când am plecat de la miting, am trecut pe lângă doi jandarmi și am prins, din zbor, o frântură de discuție: „Ce liniște e cu ăștia! Ce diferență! La ăia curgeau apele pe mine, a fost urât de tot!”

Am zâmbit…

DFM 16 martie 2025

Leave a Reply