Satul Huma, Raiul pierdut

Satul Huma… CăsuÈ›ele, ca de jucărie, par a fi aruncate în coasta dealului de o mână nevăzută, uriașă, care a vrut să se amuze. Ca să ajungi în vârf, o iei pieptiÈ™ prin pădure. Peisajul e de vis, aerul – curat. Miroase a pământ reavăn È™i a uger de vacă plin cu lapte. Un pitpalac își cheamă perechea È™i simÈ›i că viaÈ›a nu mai e atât de amară.

De el știu numai oamenii din comunele apropiate: Livezi și Tina. E o zonă uitată de lume, un loc în care ai senzația stranie că te întorci în timp. Din păcate, căldurile din ultimele zile au adunat țânțarii. Sunt roiuri. Îți intră în gură, în nas, în ochi, în suflet, odată cu respirația. Localnicii spun că în viata lor n-au pomenit așa o invazie, dar s-au obișnuit, pentru că, oricum, n-are cine să-i ajute, iar lui Dumnezeu numai de țânțarii lor nu îi arde!

O sută de metri pătrați în Huma costă în jur de trei euro, adică vreo 12 lei. Cam cât o sticluță de picături pentru nas Olynt, luată de la o farmacie de fițe. Sau cât un pachet de țigări. De multe ori „tranzacțiile” se fac pe stradă, la coasă ori la crâșmă:

„Mă, Sică, mă! Îmi dai mie bucata aia mică dă pământ dân deal? Aia cu salcâmi. Îți dau pă ia un vin bun și o găină tânără, mă.”
E de necrezut, nu? Și când te gândești că așezarea e de o frumusețe sălbatică, nedescoperită încă de turiști, te ia cu amețeală. E Raiul pe pământ. Păduri, izvorașe potabile, spinări molcome de dealuri cu iarbă verde. Ce-ar fi făcut oare nemții, dacă ar fi avut Huma? Sau englezii, să zicem?

„În război, stătui în Rusia cinci ani, ud fleașcă la picere”

Satul are puține familii. Vreo nouă, iar între timp, unii bătrâni au și murit. Oamenii sunt săraci, se descurcă greu. Cei mai în vârstă sunt soții Codreș. Nicolița are 85 de ani, iar nea Mihai, zis Puștiu’, e trecut de 90. De șapte decenii sunt împreună. L-am găsit cu furca-n mână, aranjând fanul. Lumea vorbește că îi cam plac muierile. Încă! Atunci când îl cauți, e pe la vreo văduvioară „cu trebi”. Bărbat, nu glumă! „Viața mea e un roman, explică țanțoș nea Mihai. Câte nu îndurai io în 90 de anișori? În război fusăi trăgător dă tun. Ce mai trăgeam: buum, buum! Cinci ani stătui în Rusia, ud fleașcă la picere. Acu-s bătrân, m-am mai cumințit. Da’ îmi plăcură fomeile, vinu’, țuica, viața. Ce poa’ să fie mai frumos dăcât fomeia?”.

Nea Mihai a făcut frontul, la Cotul Donului a fost rănit în călcâiul stâng. (Râde. Fusăi la Cot È™i mă răniră-n călcâi!) Și acum îl mai doare, dar când se înnorează afară…

Auzind larmă la poartă, apare și Nicolița: o băbuță puțină la trup, s-o bagi în buzunarul de la piept. E cam tare de urechi, dar blândă ca o oaie. Ochii ei? Două panseluțe albastre puse la păstrat într-un album de fotografii vechi. „Ce ‘săși, muică? Ce ‘săși?” Adică, tradus: „Ce zisăși?”

E supărată-Bistriță pentru că cineva i-a omorât „cucoșu’ ”, un ăla mare, rău ca un câine turbat. Namila cu pene sărea pe om și îl ciugulea până la os.

„Mă apăra, nu să apropia nimini dă curtea noastră. Cred că l-a pălit careva și d-aia mi-a murit frumusăță de cucoș!” Ău ău ăăău!! , plânge băbuța ca o jucărie.

Nea Mihai n-o ia în seamă și-i dă mai departe: „Am pensie dă veteran. Mă dăscurc. Copiii plecară prin străinătățuri, dăparte. Muncim sânguri, da’ mai greu. Nu mai avem 40 de ani!”

„Avem un câine, da’ e cam tâmpit. Se împrieteni cu vulpea”

Mai sus de casa lui nea Mihai locuiește o familie de tineri: Constantin Codreș și Ilinca. E o coincidență de nume, pentru că nu sunt rude cu nea Mihai. Amărâți, săraci lipiți. El muncește cu ziua prin satele apropiate, ea stă cu ăia mici. Au doi copilași, unul de șase, altul de zece ani. Îngerași blonzi care nu știu ce înseamnă civilizație. N-au curent electric. Mâncarea lor se face pe pirostrii.

„Trăim din alocățiile copiilor și din ce mai câștig eu pe la oameni, spune trist Constantin. Am grijă de niște căișori. Dup-aia mă-ntorc, pentru că trebuie să păzesc curtea de ulii și vulpi, că-mi furară bibilicile și curcile. Avem un câine, da’ e cam tâmpit. Se împrieteni cu vulpea, dacă mai pomenirăți așa ceva! Îi găsii într-o zi pe amândoi acilea, în poartă, bot în bot. Se jucau și se pupau! Ai dracu’ dă nebuni!”.

Celelalte familii din Huma nu sunt de găsit, pentru că au plecat la muncă, dimineață. Îl întâlnim însă pe Costel Văleanu, tata a trei copii, fost muncitor la ARO Câmpulung, necăjit tare că trebuie să se ducă până în Berbești la farmacie, pentru medicamente. Are o fată cam bolnavă. „Până la farmacie sunt peste 20 de kilometri. Aci e frumos, e Raiul pe pământ, Raiul pierdut. Suntem izolați de lume. Uite, mi-a explodat butelia și era să murim arși de vii, dacă nu aveam tutulușu ăsta, cu care am sunat la Pompieri. Bine că era încărcat…”

„Tutulușu” e telefonul celular. Așa îi spun oamenii de pe aici. Îl poartă cu mândrie, la brâu, alături de piatra cu care ascut coasele.

Departe de civilizație, fără a fi semnalați pe harta țării, locuitorii din Huma își duc mai departe traiul asemeni strămoșilor lor. Doar tutulușu’, care se îngână vara cu greierii, îi mai trezește uneori la realitatea mileniului trei.

Dana Fodor și Răzvan Mateescu, text apărut în ziarul Adevărul- 04.08.2005

Foto R.M.