România nu prea are bani pentru spitale, dar are bani pentru bisericile în diaspora. Nu are bani pentru educație decentă sau pentru dotarea școlilor, dar are 61 de milioane de lei de dat în 2025 pentru mănăstiri din Spania, parohii din Italia sau sedii arhiepiscopale din Marea Britanie. Asta e realitatea.
Criză bugetară, atunci de unde bani pentru lăcașurile de cult?
România are cel mai mare deficit bugetar din Uniunea Europeană, iar Comisia Europeană cere „măsuri imediate de corecÈ›ieâ€. ÃŽn spitale, pacienÈ›ii vin cu seringi È™i medicamente de acasă, profesorii predau în È™coli neîncălzite sau fără toaletă, iar părinÈ›ii fac chetă pentru materiale didactice. Cu toate acestea, guvernul Ciolacu a decis că 8,3 milioane de lei pentru un sediu bisericesc în Londra sau 2,5 milioane de lei pentru o biserică din Nisa sunt investiÈ›ii mai urgente decât o secÈ›ie de arÈ™i sau un spital pentru copii.
Pe lângă sumele uriașe, există și o problemă de moralitate și responsabilitate politică. În diaspora, dar și în țară, există preoți care s-au remarcat prin promovarea unor poziții anti-europene, homofobe sau putiniste. Statul român nu doar că le oferă o platformă, dar le și finanțează construcțiile. Iar toate acestea sunt făcute din banii contribuabililor români, care acasă n-au unde să se trateze și trăiesc în nesiguranță sanitară.
Totul, evident, cu aprobarea tacită a unui guvern care folosește religia ca pe un capital electoral, nu ca pe o chestiune de interes public real.
Unde e respectul pentru cetățeanul contribuabil?
Nu poți cere românilor din țară să strângă cureaua, să plătească taxe mai mari și să accepte reforme dure, în timp ce finanțezi sute de biserici din Occident. A da milioane de lei pentru picturi murale, acoperișuri de mănăstiri și panouri solare pe lăcașuri de cult, în timp ce spitalele se închid, este o exagerare în timpurile astea.
Nu spun că nu trebuie să primească și bisericile, să primească! Dar să se țină cont de priorități. Și de criza bugetară.
România are nevoie de o recalibrare urgentă a valorilor publice. Avem nevoie de spitale, școli, autostrăzi și cercetare. Sprijinirea comunităților din diaspora este importantă. Dar nu prin sume așa de mari, ci prin diplomație, educație și servicii consulare reale.
Pentru că România nu se reconstruiește cu tămâie, ci cu echitate, responsabilitate și investiții inteligente.
Mărturia unui prieten de pe Facebook, Radu Zonda:
„În sâmbăta din săptămâna votului, am fost la Caen/Franța, să votez. O cunoștință m-a rugat să o iau în orașul nostru de reședință, când terminam de votat. Ea a fost la un eveniment: sfințirea unei biserici românești, proaspăt cumpărată și renovată. Am oprit mașina undeva, pe un loc provizoriu doar pentru a prelua cunoștința și a pleca imediat, dar cum ea mi-a povestit cât de frumos a fost renovată biserica, m-am simțit cumva vinovat că nu intru și eu să îmi fac o sfântă cruce acolo. Așadar, am zis ca nu moare nimeni dacă intru un minut. Ușa de la lăcașul de cult era deschisă iar ultimii oameni încă se mai întrețineau cu persoanele care s-au ocupat de ceremonie. Cum m-am îndreptat spre ușă, o femeie într-un costum popular festiv se smucește din acel grup și pur și simplu plonjează ca Dukadam la Sevilia între mine și usa bisericii strigând pe un ton ferm și decisiv:
– PAS ENTRÉR, monsieur !!!! NU INTRAÈšI!!!
Acest mesaj bilingv m-a luat prin surprindere nu neapărat prin fermitate, cât printr-o anumită agresivitate specifică neamului nostru blajin È™i primitor, de care aproape uitasem de când eram printre occidentalii decăzuÈ›i È™i păcătoÈ™i. Probabil că s-a văzut surprinderea din ochii mei, asa că, atunci când am îngăimat un „mă scuzaÈ›i”, ca să nu fiu lovit cu vreo sticlă de agheazmă sau, Doamne fereÈ™te, chiar cu vreun crucifix, doamna s-a mai îmbunat, dar a rămas fermă pe poziÈ›ii:
– Sunt trează de la 5 dimineaÈ›a (era 5 seara, adică exact programul pe care îl aveam eu la laborator într-o zi lejeră, deci am înÈ›eles-o că e obosită) È™i nu pot sta după toată lumea.
Speriat de perspectiva de a deranja niște compatrioți, am făcut imediat cale întoarsă spre mașina care avea și motorul pornit, și o soție deja iritată că nu plecăm..
Doamna în festivul veșmânt popular, încurajată de atitudinea mea nerecalcitrantă, îmi face o concesie:
– Bine, intraÈ›i, DAR NUMAI PÂNÄ‚ ÃŽN USÄ‚, că vreau să închid.
– Nu, mulÈ›umesc, doamnă, i-am zis È™i am plecat la la maÈ™ină, auzind din spatele meu cum se ferecau uÈ™ile proaspăt renovate ale bisericii.
Am condus pe muzica decadentă a lui Ian Garbarek È™i Hilliard Ensemble È™i a altor ghei occidentali care È™i-au pierdut cultura È™i identitatea, în loc să ascult pios pe îndrăgitul nostru cântăreÈ› român C. Pomohaci, ca un român adevărat, mirându-ma cum încă mă simt legat de glie, deÈ™i sunt la aÈ™a o mare depărtare de meleagul natal.â€
DFM 23 mai 2025






Leave a Reply