A fost odată Juventus Carmen

A fost odată Juventus Carmen

Toamna lui 1985 își prinsese frunze arămii în păr și-și rujase buzele cu ocru. Avea ochi gri, cearcăne de amor și obraji palizi. Era frumoasă și nebună. Aștepta ceva.
Eu abia împlinisem 15 ani și învățam la Liceul Economic și de Drept Administrativ nr. 1, din zona Pieței Romane. Semănam un pic cu toamna. Cel puțin așa credeam.
Era cald, Bucureștiul meu încă nădușea, pielea lui aromea a struguri-căpșunică, a caiete noi de școală și-a cerneală chinezească. Picoteam la ora de contabilitate când cineva a întrerupt-o pe tovarășa profesoară, care tocmai ne explica despre balanțe, credite și debite. Pfoai, ce plictiseală!
-Bună ziua! Mă scuzaÈ›i. Cine vrea să cânte într-un cor de fete? Tovarășul director Stanciu a zis să meargă cine vrea la sala de sport, unde vă aÈ™teaptă un tovarăș profesor de muzică, să vă asculte. Care are voce È™i vrea…

N-am mai auzit ce-a spus, pentru că jumătate din clasă s-a ridicat cu un boncănit teribil. FireÈ™te, toate fetele aveau È™i voce È™i disponibilitate. S-o ia dracu` de contabilitate, vrem cultură! Am zburat până jos, la parter. ÃŽn sala de sport, – unde mai erau vreo 50 de eleve gata de Mi-Sol-Si-Mi, guralive, fericite că au scăpat de mate, de istorie, de merceologie sau drept, – aÈ™tepta un tânăr slăbuÈ›, în costum gri. Zâmbea tot timpul cu ochii (care, culmea, mai erau È™i albaÈ™tri!) era frumos, răbdător cu turma de fetiÈ™cane, È™i foarte educat. Era maestrul Valentin Gruescu, cel care căuta noi membre pentru corul de fete, pe voci egale, Juventus Carmen. Ne-a ascultat pe fiecare în parte, clămpănind la pianina dezacordată din sală. Cuvintele erau cam aceleaÈ™i:
-Eu o să vă cânt o melodie simplă, iar voi o veți repeta după mine.
-La, la, la, la, la, la, la, laaaaa.
Și Alina, Mihaela, Cristina, Monica, Gianina sau Elena cântau. Unele se hlizeau, altele se prosteau.

Mi-a venit și mie rândul. Doamne, parcă aveam picioarele de cârpă și limba de cauciuc. Timidă ca un melc. Abia dacă am scâncit câteva sunete de care și eu m-am speriat. M-a scris pe o listă și mi-a spus că mă așteaptă duminică, la Ateneul Român, unde aveau loc repetițiile.
Eram emoționată și roșie-drapel de mândrie. Voi cânta într-un cor de fete minunate, „coleg” cu celebrul Madrigal a lui Marin Constantin, cu Song-ul lui I.L. Mihalea și cu Preludiul lui Voicu Enăchescu.

Duminică dimineața urcam scările de marmură albă ale Ateneului Român. M-am îmbrăcat cu ce aveam mai bun și mi-am dat unghiile cu ojă roz. Când am intrat în sala de repetiții de la etajul unu, o încăpere mică, albă, cu ferestre mari, care dădeau înspre restaurantul Cina și un pian Steinway, negru, lucios, cu coadă, iar mi s-au înmuiat picioarele. Domnul Gruescu ne-a ascultat din nou pe cele „noi”. Mi-a spus că voi cânta la „sopran 1”. Am luat în primire un dosar gros, plin cu partituri generale și cu știme. Avea vreo două kile și mirosea nemaipomenit a hârtie veche și a trudă. Mmmm, ce arome! La fel miroseau Ateneul, sălile, scena, cortina, instrumentele, interiorul pianului când avea capacul ridicat. Poate era parfumul muzicii? Al notelor?

De atunci, timp de vreo șase ani, din toamna aceea zurlie, cu gust de pere zemoase, n-am mai părăsit corul Juventus Carmen. Și nici Ateneul Român, care mi-a devenit drag ca un iubit la care nu îndrăzneam să sper pentru că eu eram Cătălina, iar el, Luceafărul.
Au urmat zeci, sute de concerte prin țară, străinătate și prin București, înregistrări la radio și filmări făcute de televiziunea română. Aveam costume cu fustă lungă, neagră și cămașă albă.
Ce cântam? Un curcubeu muzical variat, dificil și incredibil de frumos. Honegger, Orlando di Lasso, Leonard Bernstein, Rodgers, Bach, Beethoven, Grieg, Miklos Kocsar, Bela Bartok, dar și compoziții românești de Gheorghe Cucu, Laurențiu Profeta, Emil Lerescu, Irina Odăgescu, Valentin Gruescu, Constantin Romașcanu, Grigoraș Dinicu și mulți, mulți alții care mă vor ierta că nu i-am scris, cu toate că meritau.
Amintirile mele cele mai pregnante, mai vii și mai uimitoare sunt cele de pe scena Ateneului Român unde corul Juventus Carmen ridica sala în picioare (care era plină!). Și cum să n-aibă succes când fetele cântau din toată ființa lor? Cântau cu ochii, cu buzele, cu părul și cu degetele cântau.
40 de inimi tinere erau dirijate de un nebun genial, un maestru de cor care îndrăznea, în miezul anilor 80, să pună pe scenă bijuterii, cam „reacționare”, în limba engleză, (greu acceptate de propaganda comunistă). „West Side Story” (Bernstein) „Yesterday” (Paul McCartney) sau „Sound of Music” (Richard Rodgers).
40 de soprane, mezzosoprane și altiste care puteau să fie, la un semn, când leoaice, când privighetori.
De-aÈ›i È™ti voi ce scotea domnul Gruescu din noi! ÃŽngeri deveneam pe scenă, cu aripi mari de fluturi străvezii. Lumini multe, nu vedeam nimic în sală, căldură, un parfum fin, emoÈ›ii, iubire vie care doare, vorbeÈ™te cu ochii È™i oftează. ToÈ›i ochii noÈ™tri erau la el, la miÈ™cările lui. Gata! RespiraÈ›ii. Un plămân cât scena. Un-doi-trei. Și „intrarea”. Vibrau scândurile scenei, le simÈ›eam în tălpi când cântam „Hora Stacatto” a lui GrigoraÈ™ Dinicu. Prin venele noastre fugeau notele muzicale È›inându-se de mână, era bine, eram tinere, eram frumoase È™i regine, toate eram regine, pentru că aÈ™a ne spunea domnul Gruescu înainte de fiecare spectacol…

Se întrebau toți și se minunau: cum de reușește dirijorul și profesorul Gruescu să facă niște fete, fără școală de muzică, majoritatea, să cânte la acel nivel, să primească premii și aprecieri de pretutindeni? Cum de poate, într-o săptămână, să le convingă să învețe paișpe piese noi pe care să le cânte impecabil, de zbârnâiau zidurile Ateneului și ciorba din lingurile mușteriilor de la Cina.
Era aÈ™a de simplu. El cânta…la noi. Eram instrumentul lui, cu 40 de inimi, cu 40 de guri È™i 80 de ochi, cel mai dificil de stăpânit, pentru că era viu, dar È™i cel mai iubit. El era prelungirea noastră, noi eram vocile lui. Stăpânea arta de a modela suflete. Și toate îl iubeam. Clar!

ÃŽmi amintesc ca odată, la o piesă patriotică, despre È›ară, nu mai È™tiu titlul ei È™i nici compozitorul, a căzut portretul tovarășului Nicolae CeauÈ™escu care era prins de cortina din spatele nostru. Buuum! Ca un trăsnet a făcut, ditamai tabloul de doi metri înalÈ›ime. Bine că nu a lovit-o pe vreuna! Ne-am speriat, ne-am întors, să vedem ce s-a întâmplat. „CeauÈ™escu” zăcea pe spate, È™i ne privea dojenitor. Doamne, ce-am mai râs atunci! Mă muÈ™cam de buze, să nu izbucnesc, mai eram È™i-n primul rând! Fetele abia puteau să cânte, zâmbeau toate, cu gurile până la urechi, tocmai când era vorba de „jertfa eroilor neamului” È™i de „moarte” È™i de „patrie” È™i de „duÈ™manii țării”, iar domnul Gruescu făcea feÈ›e-feÈ›e, trebuia să terminăm odată piesa aia. Am râs până la lacrimi după ce s-a tras cortina. Abia aÈ™teptam să ajungem undeva unde să putem hohoti în voie…

ÃŽmi amintesc figurile colegelor mele È™i uneori mă loveÈ™te un dor pribeag care-mi face bine însă. Mă uit la poze, am câteva din concerte, alb-negru…Elena Stancu, GăbiÈ›a Covoran, Iulia Ivănescu, Carola Cucută, surorile Susan, Mihaela Bogeanu, Valentina Ionescu, Julia, Cornelia Duță, Lucia Popescu, Raluca Cerevca, Aura, pianiÈ™tii Dorel Dorneanu È™i Aurel Stroici, dragul de Aurel. ÃŽmi pare rău că nu-mi mai amintesc de toÈ›i È™i de toate, au trecut 23 de ani de când n-am mai cântat cu JC. Pe 4 august a fost ziua maestrului Valentin Gruescu. Și în fiecare an, de când îl cunosc, mă gândesc la el… ca la Juventus Carmen, corul de voci egale care a uimit o lume întreagă. Atunci mă pomenesc că încep să fredonez piesele compuse de el: „Palatul ruginiu”, „Lupta întreruptă”, „Povestea teiului”, „Vis legănat” È™i timpul se opreÈ™te pe loc câteva clipe, anume pentru mine.

Dana Fodor Mateescu (Sopran 1)

Maestrul Valentin Gruescu a fost profesor de muzică şi dirijor de cor la Şcolile nr. 15 şi nr. 19 din Ploieşti (1977-1982), dirijor al Coralei „Juventus Carmen” din Bucureşti (1978-1992), instructor artistic la Casa de Cultură a Sectorului 5 Bucureşti (1982-1983), maestru de cor (1982-1990) şi dirijor de orchestră (1986-1995) la Teatrul de Operetă „Ion Dacian” din Bucureşti, lector (1986-1992) şi conferenţiar (din 1992) la clasa de dirijat şi ansamblu coral din Conservatorul Bucureşti, dirijor al corului academic al Filarmonicii George Enescu din Bucureşti (1989-1993), dirijor al Coralei „Te Deum Laudamus” din Bucureşti (1992-1998), dirijor al Coralei „Ioan Christu Danielescu” din Ploieşti (din 1994) şi al Coralei Ortodoxe Române „Sf. Andrei” din Bucureşti (din 1999), dirijor al Orchestrei de cameră „Muzicienii din Bucureşti” (1998-2000).
Este membru al Societăţii „Muzica” din Bucureşti, al Asociaţiei Profesorilor de Muzică din Bucureşti, al Fundaţiei „Constantin Silvestri” din Bucureşti şi al Uniunii Asociaţiei Naţionale a Corurilor şi Dirijorilor din România.
A colaborat cu Filarmonicile din PloieÅŸti, BotoÅŸani, Bacău, cu Teatrele Lirice din ConstanÅ£a È™i BraÅŸov. A făcut parte din jurii naÅ£ionale de concursuri muzicale de creaÅ£ie ÅŸi interpretare. A susÅ£inut conferinÅ£e, prelegeri, comunicări ÅŸtiinÅ£ifice în Å£ară ÅŸi peste hotare (Paris ÅŸi Bagdad). A întreprins turnee artistice (ca dirijor) în FranÅ£a, Italia, Austria, Germania, Ungaria, Irlanda, Grecia, Cehia, ElveÅ£ia, Republica Moldova, URSS, Irak, Ukraina etc. A realizat transmisii de radio ÅŸi televiziune, discuri micro ÅŸi compact.(sursa [email protected]) 

Și… încă o poveste minunată, primită de la Cristina, o fostă soprană de la Juventus Carmen. :) 

„Plouă, pică, pică, pic… Vreme, nu de beÈ›ie, dar de melancolie…cu siguranță. Anul 1978. An de liceu, sunt o puÈ™toaică de 15 ani. ÃŽmi place să cânt È™i nu pierd nicio ocazie să mă dau în „spectacol”. Am o chitară pe care o car după mine la liceu, de dragul celor câteva minute de pauză între ore, când o „punem” de un mini-cenaclu. ÃŽmpreună cu colega mea de bancă, SperanÈ›a È™i chitara ei. Era vremea când Cenaclul Flacăra sădea în noi, dorinÈ›a de a cânta, de a ne visa pe o scenă. Cântam aproape tot ce se cânta la „Cenaclu”. Improvizam È™i chiar compuneam. Spre bucuria colegilor È™i spre exasperarea profesorilor, care erau nevoiÈ›i să întrerupă „concertul” È™i câteodată, să ne confiÈ™te temporar chitarele. ÃŽntr-una din zile, pe uÈ™a clasei noastre, a 10-a A, a Liceului de ȘtiinÈ›ele Naturii nr. 1, a intrat un tip tânăr È™i frumuÈ™el, însoÈ›it de diriginta noastră. Credeam noi că este un nou „prof” de…nu contează ce materie. Ei bine, nu era. Era Valentin Gruescu.

Dirijorul viitorului cor, ce avea să se numească Juventus Carmen. Căuta voci, pe care să le È™lefuiască È™i să le prezinte cu măiestrie pe orice scenă. Se năștea Juventus Carmen. Din copile ce iubeau să cânte, iubeau să înveÈ›e să cânte cu adevărat, din copile ce visau să urce pe o scenă. Se împlinea visul. Din clasa noastră, de fapt din tot liceul nostru, au fost alese două voci. Una dintre ele era a mea. SperanÈ›a, prietena mea, cânta deja în Corul de Copii Radio, aÈ™adar nu ne-a urmat. Prima zi, prima noastră întâlnire, în Parcul Operei, la întrarea „din spate” – cea dinspre strada J. L. Calderon. Acea întrare rezervată artiÈ™tilor.

Câtă emoÈ›ie, numai ideea că aveam să pășim în colosala Operă prin „intrarea artiÈ™tilor”, mă ameÈ›ea complet. Ne priveam curioase, nici una dintre noi nu È™tia atunci ce avea să se petreacă, ce aveam să devenim. Nu ne cunoÈ™team, copile venite din toate colÈ›urile BucureÈ™tiului, strânse laolaltă de o baghetă magică de dirijor, Valentin Gruescu. Prima audiÈ›ie, într-una din sălile de repetiÈ›ie ale Operei. Un pian sobru, un domn cu părul uÈ™or cărunt, aÈ™ezat deasupra clapelor. Nu îmi amintesc din păcate numele. Noi toate împrăștiate, la propriu È™i figurat, prin toată sala, grupate cumva pe mici simpatii ad-hoc.

Peste toÈ›i È™i toate… tânărul nostru dirijor. Ne studiază discret cu privirea, ne risipeÈ™te cu mici glume emoÈ›ia È™i… începe. Domnul de la pian ne dă tonuri, scurte fragmente de cântec, pe care noi trebuie sa le reproducem. Dirijorul nostru ne asculta, habar nu am ce auzea el în vocile noastre, cert este că la sfârÈ™itul celor două ore eram aÈ™ezate în cu totul altă ordine, grupate pe „voci” : sopran I, sopran II, alto I, alto II.

Eu una, am aflat atunci că pot cânta sopran I. Ceea ce s-a È™i întâmplat ulterior, cu ocazia primului nostru concert de la Ateneul Român, în care numele meu apărea pe afiÈ™ul concertului ca ” solistă Cristina S.” AÈ™a a fost prima filă a poveÈ™tii Juventus Carmen. O poveste frumoasă cu copile, mici zâne îmbrăcate cu bluziÈ›e albe È™i fuste lungi de catifea neagră. Cântam cu tot sufletul, cu plăcere, cu mândrie, cu ambiÈ›ia de a fi totul perfect. Era pasiune însuflată de acel tânăr dirijor, care clădea cu pasiune. Au urmat zile, săptămâni – cu două repetiÈ›ii, luni È™i ani, în care m-am bucurat de visul frumos de a cânta pe o scenă adevărată, alături de fete minunate, sub – repet-bagheta magică a acelui tânăr frumos, ambiÈ›ios È™i super-pregătit profesional. RepetiÈ›iile în sălile Operei, pauzele în care „dădeam fuga” în măruntaiele scenei, undeva sus unde se montau decorurile, concertele pe care le È›ineam în diverse locaÈ›ii, fie ca erau la Casa StudenÈ›ilor, la Casa de Cultura, fie la Ateneul Român… totul făcea parte din povestea Juventus Carmen. Noi am fost începutul Juventus Carmen. Trei ani frumoÈ™i am făcut parte din această poveste. Care a continuat, cu alte copile-zâne È™i cu aceeaÈ™i baghetă. Povestea Juventus Carmen. Plouă, plouă, pică, pică… pic, pic….pic.

Mulțumesc, Dana!

Pentru că mi-ai amintit. Pentru că povestea Juventus Carmen a continuat și pentru că mi-ai dat posibilitatea să aflu asta.

Mulțumesc, zi cu Bine!” Cristina Stonescu