Sunt o babetă care scrie știri la Semnal și ascultă Pink Floyd

Sunt o babetă!

Un prieten de pe Facebook mi-a scris recent că postarea mea despre Beach Please pare a unui „bătrân care nu și-a trăit adolescența și tinerețea”. Serios?

Bătrână? Poate.

Mi-am trăit tinerețea în perioada 1986–1998. Am fost la zeci de concerte rock și folk. Nu exista eveniment muzical fără chitare, tobe, fără brichete aprinse sau piele de găină. Erai bătăi uneori, între rockeri, își trosneau capetele făcând „mosh”, mai aruncau cu bașcheți, chiloți sau ouă pe scenă (eram de față!).

Dar n-am auzit niciun solist care să-și bage p..a în România, să scuipe pe scenă, exact ca un puști nervos pentru că mă-sa i-a confiscat joystickul de la PS5. (România e mă-ta, băă, nefericitule!)

Pe vremea mea, artiștii cântau, nu doar imitau viața de cartier. Aveau la bază școala populară de artă sau Conservatorul, nu doar un cont de TikTok și o plasă de followers. Aveau versuri, idei, viziune. Nu-și construiau identitatea artistică în jurul unui outfit neon, a două înjurături și a unei freze care pare desenată de un copil de trei ani pe un perete.

Rockerii mei erau bărbați. Cu voce, chitară și coloană vertebrală. Nu păreau niște chiuvete sparte emoțional, nici emoji-uri cu pectorali de silicon. Nu se târau pe scenă ca niște bolnavi de TBC în ultimă fază, cocoșați ca niște bătrâni, ci veneau cu nerv, energie, mesaj. Îi chema Hendrix, Janis Joplin, Ozzy, Santana, Cobain, Hetfield, Dio.

Trupele românești de rock: Iris, Celelalte cuvinte, Conex, Metrok, Tectonic (Hoisan), Altar, Timpuri noi, Cargo, Compact, Survolaj, Phoenix ne făceau fericiți la concerte, iar când zbiera Minculescu un: Bună seara prieteeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeni!, simțeam cum îmi vibrează pancreasul.

Dar, na, chestie de gusturi!

Nu, nu poți compara Woodstock 1969 cu Beach Please. Asta ar fi ca și cum ai compara o revoluție cu o paranghelie la cort. Nu se pupă. Nu ai cum. În primul caz ai avut un protest cultural, libertate, idealuri și o generație care rupea bariere. (Da, știu, luau psihedelice și se combinau erotic!) În al doilea caz, ai o vitrină de Instagram: vacanță, sponsor, haos și influencers cu stroboscop.

Dar nu-i blamez pe tineri și nici pe copiii de 14 ani care iubesc astfel de evenimente. Doar mi-e milă de ei! N-au nicio vină că s-au născut într-o lume unde like-ul e mai valoros decât o idee coerentă. Îmi pare rău, pentru că nu știu ce pierd, dacă nu cunosc muzica de calitate (nu generalizez! unii mai ascultă și altceva!).

Nici nu dau vina pe ei pentru droguri! La orice festival, în orice epocă, s-au strecurat È™i substanÈ›ele. Pe vremea noastră ne „drogam” cu bere la PET, Secărică de la Leonida, È™i fumam Marlboro roÈ™u cartonat, până „vedeam” vapoare prin PiaÈ›a Romană. 🙂 Tot droguri erau.

Așa că da, mi-am trăit tinerețea, n-am sărit peste ea. Am trăit-o intens, curat și fără să simt nevoia să scuip România, ca să par profundă și deșteaptă-n cap. Iar dacă asta mă face bătrână în ochii unora, mi se drapelează cu boltă.

Da, recunosc! Sunt o babetă care a trecut prin epoca de aur, prin școală, revoluție, Piața Universității și Mineriadă, prin tranziție și necazuri gârlă! O babetă tatuată, care bea berea direct din sticlă și ascultă Pink Floyd în timp ce scrie știri la Semnal. Și ce dacă? Măcar de-ați fi unii dintre voi, ca mine! Doar 12 minute! N-ați mai vrea să fiți ca voi. Niciodată! Haidipa!

DFM 15 iulie 2025

Dacă È›i-a plăcut ce ai citit, susÈ›ine-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!