Ani de fiere

Ani de fiere…

Am stat mult pe gânduri înainte să mă apuc de scris povestea asta. Mi-am impus decenii în șir s-o șterg din capul meu, din mine. Am avut impresia că am reușit. Dar n-a fost așa.

Recent, m-am întâlnit cu cineva care mi-a amintit de vremurile alea cumplite. Un fost coleg. Știa aproape tot ce mi se întâmplase atunci, cunoștea bine subiectul, văzuse multe. Omul a deschis o ușă, pe care eu o zidisem de mult. Cu furie și foame de viață o zidisem.

-Dana, de ce nu scrii despre asta? Să vadă și tinerii de azi prin ce mizerii treceam noi atunci…

Mi se face un gol în stomac când îmi amintesc. Un hău. Tremur. Mi se răcesc mâinile. Mi se usucă gura. Îmi crește pulsul. Mor încet.

Cui i-ar folosi istoria asta? Ce învățăminte ar trage cineva din pățania mea? Ce ar simți un om străin față de evenimentele care mie mi-au dat viața peste cap și mi-au trântit-o la pământ?

M-am tot codit, învârtit, mi-am mușcat buzele, obrajii pe dinăuntru, am început, m-am oprit, iar am început. Nu vreau să fiu văzută ca o victimă! Pentru că n-am fost. M-am luptat cât am putut. Nu m-am lăsat.

Dar azi, gata.

Scriu pentru că vreau să demonstrez că, uneori, părinții nu fac cele mai bune alegeri când e vorba de viitorul copiilor lor. Pare banal, știu, mulți au frecat subiectul ăsta ca pe un geam murdar. O să-l frec și eu, poate se curăță și vom vedea mai clar viața.

Scriu pentru că părinții ar trebui să-i lase pe copii să aleagă singuri ce vor să facă în viață. Scriu pentru că ar fi lipsit câteva minute, poate, și eu n-aș mai fi fost acum, aici, în fața computerului, depănându-vă vouă o poveste absolut reală, urâtă și colțuroasă. Scriu pentru că anii comunismului au mutilat suflete, generații, idei. Sufletul meu a scăpat viu și crud, pe alocuri dureros, un nerv care fâlfâie ca un steag alb. Bafta mea!
Când aud pe cineva că era mai bine pe vremea lui Ceaușescu, mă apucă pandaliile. Îi întorc spatele. Plec. Nu suport. Mă sufoc. Îmi amintesc mereu povestea asta, pe care nu reușesc s-o stâlcesc cu pantoful, așa cum merită.

*****

Aveam 17 ani. Picasem treapta a doua la liceu. Mare dramă! Am plâns de m-am umflat. Nu era posibil. Învățasem eu la CE (Cunoștințe economice) și la CSP (Cunoștințe Social Politice), dar se pare că nu de ajuns. Chiar în anul ăla, 1987, Ministerul Învățământului primise de la Cabinetul 2 un ordin special care zicea că elevii care au picat treapta a doua trebuie automat să se înscrie la școlile profesionale, de meserii. Ei nu treceau la seral, cum se întâmplase până atunci, ci intrau la aceste școli.

Văzând că am rămas pe dinafară și că abia anul ce urma puteam să intru la seral, la liceul meu, tata, nea Fodor, adică, a avut un plan epocal cu mine: să mă facă electrician AMC. Ta-daaaa! Aplauze, vă rog!

Ce conta că eu simțeam și voiam altceva? Cine eram eu? Am urlat, am dat cu pumnul în masă, am refuzat să mai mănânc, am plâns, de sărea cămășuța pe mine, până m-am deshidratat ca un măr uitat la geam.

I-am zis că e o greșeală, că nu-mi place, că NU VREAU să mă înscriu acolo!

„Nea tăticu” era de neînvins.

-Așa am zis, așa facem! Mergi la școala profesională! Ieși cu o meserie ca lumea, bănoasă, tu știi câți bani are un electrician categoria a II-a?

Nu știam. Și nici nu mă interesa. Uram diodele, sacâzul, sârmele, șurubelele, osciloscoapele, letconul, aparatele de măsură, tranzistorii și, în genere, tot de ținea de curentul electric. Îl uram și pe tata.

Eu visam la altele. Să-mi termin liceul și să dau la litere sau la jurnalism.

-Ete fâs, jurnalism, dondănea tata. Aia e meserie? Căcat!

E drept, el era convins că-mi face un bine pentru care am să-i mulțumesc „cândva”.

Dar nu s-a întâmplat asta!

Până la urmă, am urmat, obligată, calea aleasă de nea Fodor. („Cât timp stai la casa mea, faci ce zic eu! Și-am terminat bâlciu`!”)

Plângeam zilnic. Îmi simțeam ficatul cât o paporniță de rafie, plină cu găini vii, disperate, care se zbăteau și cotcodăceau la intervale dese.

Să treci de la un liceu care era, pe vremea aia, de fițe, unul dintre cele mai căutate din București, cu profesori excepționali și elevi (unii!), copii de ambasadori și angajați în comerțul exterior, la unul de cartier, cu profil mecanic energetic și electric, aruncat la mama naibii, pe Șoseaua Progresul, era un pas uriaș. Dar înapoi. Pentru mine!

O să vedeți mai încolo de ce zic asta.

A venit și ziua de 15 septembrie 1987. Tremuram ca frunza. Îmi pusesem sarafanul, pe care l-am purtat cu drag în clasa a 10-a C, la Liceul Economic și de Drept Administrativ nr. 1, și o cămașă albastru-deschis, de elevă. Bentița tremura, alături de mine, în buzunar.

Careul din spatele școlii. Liceul Industrial nr. 4. Energetic. București. România. Când i-am văzut pe unii dintre viitorii mei colegi de la școala profesională, mi-a venit să leșin. A fost șocant. Și, după ceva vreme, devastator. Aveau mutre de infractori, urâți cu draci, șmenuiți pe obraz, cu buzele rupte, răi, să nu te-ntorci niciodată cu spatele la ei! Unii, nu toți, da? Ați înțeles!

„Dumnezeule mare, unde m-a trimis tata?”

Scuipau, râgâiau, înjurau fioros, vorbeau ca pârnăiașii, codificat, puțeau a semințe prăjite și-a fum. Mai cu seamă trei dintre ei, care, cum m-au văzut, au și început cu „delicatețurile”:

-Ia zi, fă, dă la ce liceu vii? Să moară mama, ce craci ai! Ia uite, bă, ce cur bombat are asta!!! Hă! Hă!

Am rămas fără aer. Mă mușca un șobolan de inimă. Mânca din ea. Mesteca.

Lepădătura care mă abordase fuma arogant ținând chiștocul pitit între degete, așa cum văzuse el, probabil, prin filme sau pe la tovarășii de stradă, la fel de imbecili ca și el. Era mic de înălțime (l-aș fi făcut zob, dacă ar fi fost o luptă dreaptă!) și negricios.

I-am răspuns, totuși.

-De la Economic 1, din centru.

-Aaa. Liceul ăla dă curve? Hă! Hă!

Nu i-am mai zis nimic, pentru că dirigintele, un personaj cam sinistru, ne-a chemat, drăgăstos:

-Aideți, bă, în clasă, tre` să zbier după voi?

Tremuram și tremuram. De frică, de scârbă, de neputință. Aveam plânsul în gât, făcut ghem, cocoloș tare. Nu se poate! Visez urât. E un coșmar. Nu mi se întâmplă mie!

Profesorul era inginer, un tip înalt, cu ochi de gardian la penitenciarul Poarta-Albă, și cu o voce răsunătoare. Urla efectiv când zicea câte ceva. Când zâmbea, mă treceau fiorii pe la ceafă. De spaimă.

-…Bă. Să vă fie clar! Nu „acept” chiulangii, să nu vă prind că fumați, că vă ia mama dracu`, fetile, ia să vă văz! Tu, aia mică (adică eu!), ia ridică-te-n picioare! Un` ți-e bentița? Data viitoare să nu te mai prinz așa, cu lațile-n vânt! Că aci nu e bar, e „istituție” dă învățâmânt, s-a-nțeles?

În pauză, m-am dus într-un colț, singură. Aș fi plâns în hohote, dar s-au apropiat de mine cei trei nemernici. Îi mânca undeva.

-Ce faci, prințeso? Te-ai retras la separeu?, mi-a aruncat negriciosul. Prietenul lui cel mai bun se numea Lică, iar pe  celălalt, al treilea, copil de bani gata, dar scăpat din mâini de părinți, îl chema Robert.

-Lasă-mă-n pace!, i-am zis.

-Opaaa. Ai vorbe-n gură cu mine? Ești obraznică? Mie îmi place femeili obraznice. Nu vrei să fii gagica mea?

Mi-a venit să vomit. Acum când scriu asta, îi văd mutra blestemată, de mircocefal.

Nu i-am mai zis nimic atunci. Dar în mine se năruia viața.

M-au înjurat, cu bucurie și simpatie, toți trei. Așa, de bun venit în noul an școlar. N-am mai scos un cuvânt toată ziua și, când am plecat acasă am fost cea mai fericită. Noaptea, în patul meu, am bâzâit și am ascultat-o pe Madonna.

*****

De atunci, la școală, am avut parte de numeroase recitaluri suburbane de genul: „Fă, io tot „te fac” odată, dacă mai ești așa dă figurantă cu mine!” sau „Îmi vine să rup sarafanu` ăla dă pă tine, când te văd!”.

La alegere!

Noaptea aveam coșmaruri cumplite. Săream în somn, urlam.

M-am plâns tatei. Am țipat la el:

-Or să mă omoare ăștia, și va fi numai vina ta! Vino la școală să vorbești cu dirigul, cu directorul, hai să facem o reclamație la Miliție!!!

Tata credea că exagerez. Și tot amâna.

-Ești mare. Spune-i tu dirigintelui. Vin, dar nu acuma.

Bine, să ne înțelegem. Nu erau toți colegii mei așa. Mulți picaseră acolo de la licee bunicele, la fel ca și mine, și erau stingheri și mâhniți. Nu aveau nicio putere. Urmau să fie victimele șmecherilor ăstora din cartier. M-am împrietenit cu unii dintre ei, mă conduceau la metrou, la Pieptănari, erau tare de treabă.

Și-mi pare rău că au fost, la rândul lor, amenințați și chiar bătuți de golanii din Toporași (așa se numea stația de tramvai și tot așa se numește și acum). Mâncau bătaie numai pentru că vorbeau cu mine sau pentru că mă duceau acasă. În felul ăsta, au început să se retragă, unul câte unul. Nimeni n-avea chef să o ia în freză pentru mine. Cine eram eu?

Am aflat apoi că Miliția era cu pleoapa pe cei trei anormali și că fuseseră de nenumărate ori reclamați pentru diverse infracțiuni, furturi, bătăi, șantaj.

Când era zi de bursă, (aveam și burse, Doamne!!!) săreau ca turbații pe elevii de la țară, care locuiau la cămin. Le luau banii, un fel de taxă de protecție. Dacă nu ieșeau la înaintare cu lovelele cerute, erau bătuți, scuipați, umiliți, făcuți sclavi. Nu sunt baliverne! Sunt lucruri adevărate, care se desfășurau sub ochii nepăsători ai profesorilor. În plin și infect comunism!

Un copil sărman, de 16-17 ani, venit de prin satele din jurul Bucureștiului, ca să învețe carte, trebuia să-i plătească pe nenorociții ăștia. Le făcea pantofii cu batista, le căra gențile, le dădea țigări, băutură și mâncare. Și cine știe ce altceva mai făcea!

Dar până și profesorii se temeau de ei! Nu era de glumit. Se șoptea pe la colțuri că o gașcă din cartier, foști elevi ai liceului, l-au prins pe profesorul de sport, l-au băgat într-un sac, l-au bătut până i-au sunat pitpalacii în clăpăuge, l-au cărat așa, de colo-colo, apoi l-au așezat pe marginea unei borduri. (Nu știu dacă e adevărat, dar l-am cunoscut pe acest profesor și părea că e suferind rău de tot.)

-Bă, pân` aici ți-a fost!, cică i-ar fi spus golanii. Te afli pe marginea terasei, la bloc. Dacă te miști, ai belit belengheru`. Cazi dă la zece etaje distanță și rămâne copiii fără tată…

Bietul om a înțepenit, i-a stat inima. A înnebunit. Așa l-au găsit niște gunoieri, a doua zi, de dimineață. Cică nu s-a mai înțeles nimeni cu el de atunci.

….

Eram doar trei eleve într-o clasă de 40 de băieți. Eu și încă două. Lor le datorez viața. Pentru că ele l-au sunat pe tata când cei trei nenorociți se pregăteau să mă răpească.

Într-o zi, cel mai abject dintre ipochimeni, ăla de mă dorea pătimaș la pat, mi-a scotocit în geantă și mi-a furat o scrisoare adresată prietenei mele din liceu, Adina. A citit-o el cum a citit-o, pe silabe, a înțeles ce i-a tradus creierul lui bolnav, habar n-am. Sărmanul dement era convins că Adina e amanta mea pentru că i-am scris că mi-a ieșit un herpes la buză, că o iubesc și mi-e dor de ea!

-Ia zi, fă, ce scrie aici? O iubești pă Adina? Ie amanta ta? Și mai faci pă domnișoara cu mine, că nu vrei să te f….

-Nu scrie asta, ești chior? Citește, dracu` mai bine!

-Te răstești la mine, fă, cordito? Dacă-ți trag un șpiț în trompă, rămâi fără măsele!

Se simțea inteligent! Și apoi m-a lovit. A dat în mine cu toată forța. Singura care mi-a luat apărarea a fost colega mea, un munte de moldoveancă, bună la suflet și aprigă la pumn. L-a înjurat și l-a făcut o albie de porci. Dar a pălit-o și pe ea. Am bâzâit împreună. Îmi amintesc că ne ascundeam în pauze la toaletă, că umblau după noi, nemernicii.

N-am mai rezistat. M-am dus la diriginte și i-am spus. I-am explicat că mă hărțuiesc, că mă amenință, că m-au și lovit de câteva ori, că mă scuipă și mă jignesc.

A stat și m-a ascultat, a plescăit și mi-a zis:

-Hă, hă, păi poate te place, că ie băieți tineri! În loc să te invite la o prăjitură, ei te bate! Pă vremea mea nu ierea așa. Lasă, că îi pun io la „punt”!

Și i-a pus. Le-a interzis bursa pe o lună și le-a scăzut nota la purtare.

Băiețașii au turbat. Aveau spume la bot, ca Rottweillerii castrați pe viu cu o unghieră tocită.

-Ce-ai făcut, fă? M-ai pârât? Te sparg! Știu unde stai, viu și te tai ca pă cârnați. O să te urmăresc mereu. Nu scapi. Dacă ești domnișoară, io te încep. Dacă nu, te dau la poștă…

Afară, în pauză, m-au scuipat, pe sarafan, pe față. Aveam steluțe de flegme în păr. Au făcut un cerc în jurul meu și mă împingeau când la unul, când la altul. Și pumni, picioare, coate. De toate!

Am căzut. Unul dintre ei, mi-a vărsat în cap o pungă de sticksuri. Pe lângă noi a trecut de vreo două ori unul dintre profesori, cu un catalog la subraț. Ne-a privit, a zâmbit tâmp și a plecat. Probabil credea că ne jucăm „Țară, țară vrem ostași” sau „Zăresc un prinț călare”. Și de ce să se bage? Nu eram elevii lui, mi se pare corect! Și nici fiică-sa nu eram.

Eram mută de supărare. Nici să plâng nu mai puteam. Mă dureau coastele, sânii, pulpele. În noaptea aia n-am dormit o clipă.

A doua zi, dimineața, eram cu tata la „tovarășul director”. Am scris o plângere, pe care a promis c-o duce la Miliție. Rahat cu perje! Se vedea că-l doare fix în cur, de toate.

-Tovarășe Fodor, i-a zis directorul, noi ne confruntăm de ani de zile cu fenomenul ăsta. N-avem ce face, sunt minori, lasă, poate că și fata i-a ațâțat într-un fel, că e frumușică, are sarafanul cam scurt…

Dumnezeule!!! Abia m-am abținut să nu urlu ca o fiară. Am ieșit din cancelarie și am plâns în hohote pe drum. Sarafanul era deasupra genunchilor. Decent!

Uram țara în care mă născusem, uram profesorii, care nu făceau nimic ca să stârpească asemenea specimene, îl uram pe Ceaușescu, ignoranța, nepăsarea, prostia, animalitatea.

Dar se pare că hărțuitorii mei s-au speriat în urma reclamației. Nu m-au mai lovit. Doar scuipau în direcția mea și mă înjurau, invariabil, de morțișori. Îmi promiseseră că, în ultima zi, voi avea o surpriză de proporții: voi fi violată, cum se cuvine, „adânc și apăsat”, de vreo paișpe băiețași, unul și unul, hârșiți în toate, delincvenți de drept comun, care abia așteptau o prospătură.

În ultima zi de școală mă așteptau în afară liceului. Râdeau și-mi făceau semne obscene. M-a luat din nou tremuratul. Cine să mă ajute? Cineeee? Cum să-l anunț pe tata? De unde telefon? Era unul public la cofetarie, dar ar fi trebuit să ies. Ori, dacă făceam asta, mă înhățau jigodiile.

-Fată, ajută-mă! i-am zis colegei. Du-te tu la cofetărie, uite, ăsta e numărul de telefon unde îl poți găsi pe tata, sună-l, zi-i să vină, că mă omoară ăștia! Poftim o fisă de trei lei!

N-a vrut s-o ia. M-a lăsat cu palma întinsă:

-Lasî, fatî, că n-am nevoi! Tu du-ti șî ti-ascundi sub o catiedră, sî nu ti prindî!

A luat-o È™i pe cealaltă colegă È™i s-au dus. Puteau să plece, bine-mersi, È™i să nu-l sune. Sau să zică: ăăă, era ocupat ori…n-a răspuns nimeni. Dar nu! Ce-au făcut, ce n-au făcut, l-au găsit pe tata, care tocmai ce încuia uÈ™a de la laborator, ca să plece „la una mică”. Nu s-a mai dus. S-a urcat în tramvai È™i… a venit să-È™i salveze fata.

Se făcuse seară È™i era frig. L-au scuipat È™i pe el. L-au lovit cu pietre, l-au înjurat. Unul dintre golani a iÈ›it un È™uriu. Tata nu s-a lăsat mai prejos È™i… a scos o È™urubelniță-n cruce (v-am zis că era viteaz, da?) È™i i-a ameninÈ›at:

-V-am reclamat la Miliție! Dacă nu vă cărați, vă omor!

În viața mea nu mi-a fost atât de frică! Dacă îl taie pe tata?

„Mergi înainte spre autobuz!, mi-a zis. Nu alerga!”

„Care autobuz?”

„Nu contează! Oricare! Te urci și gata!”

Așa am făcut. Și am scăpat teferi fizic. Dar psihic, eram varză. Tata s-a făcut muci în seara aia și am fost singura care l-a înțeles.

„Să nu-i zici lu` maică-ta ce s-a întâmplat, È™tii că ea e mai…”

Doamne! Era eroul meu!

Peste ani, am aflat că cei trei au făcut ani grei de pușcărie pentru viol și alte fapte mizerabile, ca și sufletele lor. Au ajuns unde meritau. Erau irecuperabili.

Toate au trecut, suferinÈ›ele s-au estompat, s-au îndepărtat, dar È™i în ziua de azi, când ajung în zona Bellu-ToporaÈ™i, mi se pune un cârcel rece în piept…

Dana Fodor Mateescu

Mărturii:

Carolina Rosenberg

Eu în ’79 È™i ’80 eram la industrial 22, clasa a IX-a È™i a X-a. Adică la vârsta de 15-16 ani, când fetele au deja forme feminine. Era la modă sarafanul lung, mulat pe corp ca o a doua piele. Era liceu cu profil de arhitectură, construcÈ›ii È™i instalaÈ›ii. Cu cămin. Pe la gară. Erau toÈ›i golanii din Pajura acolo. Erau vestiti È™i temuti. Luau fete cu japca È™i le violau in grup, le făceau poÈ™tă. Când eram de dimineață era oarecum bine, că era lumină când plecam de la È™coală. Când învățam de după-amiază, era jale seara la ieÈ™ire. Beznă. Stăteau înÈ™iraÈ›i pe trotuar È™i aÈ™teptau să ieÈ™im. Atunci luau pe câte una È™i aia era! Aveau liste, care e bună È™i pe cine să ia.

Eu eram cap de listă pentru ca eram rea de gură și rea fizic. Mă băteam. Aveam niște bețe ninja cu lanț, le purtam zilnic în ghiozdan. Învățasem acasă singură să mă bat cu ele. Mi-am spart capul de două ori și eram veșnic vânătă peste tot. Dar m-a ajutat mult să mă apăr. Mă împrietenisem cu vreo trei din gașca lor din pajura. Mă apărau și ei să nu fiu luată cu japca. Unul chiar făcea drumul cu mine până în Giurgiului la Drumul Găzarului să mă aducă acasă când eram în pericol rău. Cred ca era un pic îndrăgostit, dar eu nu știam de astea pe atunci. Vifor.

La un moment dat au venit militieni sa ne pazeasca seara la ieșirea de la ore. Când se întuneca se făcea lanț de milițieni pe trotuar în fața porții și stăteau până pleca ultimul elev și se închidea și ușa la cămin.

Tata era deja fugit. Mama nu știa nimic, mi-era frică să-i spun. Nu eram prietene.

Am multe pățanii din vremea aia.

Pe vremea aia pe mine mă mai lua de la școală, cam regulat, o dacie neagră cu niște neni în parpalac de piele lung și mă duceau la interogatoriu în Nicolae Iorga la securitate. Tata era fugit din țară și pe mine mă terorizau să mă facă turnătoare. Și acolo am avut parte de asalturi sexuale și încercări de intimidare din partea securiștilor. Bătăi cu pulanul de cauciuc la palmă era la ordinea zilei. A doua zi nu puteam ține stiloul în mâna sa scriu. Dar e altă poveste.

Dar cred că și asta a contribuit la faptul că totuși golanii din Pajura nu au apucat să mă ia să mă facă poștă.

Vremuri de tristă amintire!

Loredana Matea

Ce jeguri! De multe ori femeile sunt si mai rele si agreseaza psihologic cu comentarii gen “si-a cautat-o, ea este de vina ca l-a provocat etc”… Imi pare rau ca ai trecut prin astfel de mizerii. Si eu am fost agresata de doua ori (in parc si pe scara blocului). Din fericire am scapat repede de agresor. Plus pipait in autobuz sau comentarii de prost gust. Din fericire studiam in centrul orasului (cu lume buna), nu am experimentat astfel de mizerii. Bine ca ai scapat nevatamata din acel ambient toxic! Dar ranile launtrice trec mai greu.

Munteanu Ioan

Asa am fost intotdeauna, ca popor, dupa 1945. Am invatat de la rusi, si ne-a intrat foarte usor in sange incat, acum, suntem cu acest pedigree de violatori, hoti, mincinosi, rapitori din meritele celorlalti, pe scurt, un neam de kkat ! 

De la Lucia:

„Se întâmpla intr-o comună mare din Dobrogea. Eu sunt născută în 1956, iar pe la 12-13 ani, când eu și colegele mele aveam o oarecare dezvoltare fizică, eram agresate sexual de către profesorul de lb.română. Tipul era înalt la 1,80, masiv, lipovean, unsuros, bețivan, tatăl unei fete de aproximativ 9-10 ani. Ne chema la tablă, chipurile la lecție, și ne atrăgea atenția când greșeam, dărăbănind degetele pe sânul nostru: Vasâle (fete, băieți eram Vasâle), vezi c-ai greșit. Era penibil și nu știam cum sa ne apărăm mai bine cu mâinile, cu coatele. Abia în urmă cu vreo 15 ani i-am spus întâmplător mamei la o discuție, iar ea m-a întrebat de ce n-am spus atunci. Cine ne-ar fi crezut? Ne-ar fi considerat niște tâmpite isterice. Profesorii erau zeii comunității. Și de rușine, cred. Și nici părinții nu ne erau prieteni. M-a urmărit toată viața imaginea acelui monstru, care a sfârșit mort în șanț din cauza alcoolului. Păcat, profesional era foarte bun la gramatică și o preda pe înțelesul tuturor. Așadar, agresori sexuali au existat în toate timpurile, indiferent de orânduirea socială.”