I. „Toți fură, dar măcar să facă ceva”
„Toți sunt la fel.” E expresia pe care o auzi în aproape orice discuție despre politică, de la piață până la universitate. E modul în care românii și-au construit o „armură de neîncredere” — o formă de autoapărare colectivă împotriva trădării și corupției. După trei decenii de tranziție, România pare prinsă între două lumi: una a speranței europene și alta a neputinței balcanice. Iar în mijlocul acestei pendulări, sentimentul dominant rămâne „ura față de putere” — dar și o „iritație difuză între oameni”. „Toți fură, dar măcar să facă ceva”, este gândul cu care se duc la vot mulți dintre semenii noștri.
II. Rădăcinile adânci: frica de autoritate și trauma istorică.
Psihosociologii vorbesc despre o „traumă de obediență” moștenită din istorie. Timp de secole, românii au fost conduși de domnitori numiți, impuși sau controlați de alte imperii. Autoritatea a fost rar percepută ca un „serviciu public” — mai degrabă ca o „sursă de abuz”.
În România, statul n-a fost niciodată prietenul cetățeanului. A fost ba stăpânul, ba hoțul. Iar omul simplu a învățat să se apere: cu suspiciune, sarcasm și neîncredere. Comunismul a adâncit ruptura. Frica, delațiunea și uniformizarea au ucis instinctul de solidaritate. Cei care gândeau altfel deveneau „dușmani ai poporului”. Rezultatul?
După 1989, românii au ieșit din comunism „liberi, dar singuri”, într-o societate unde fiecare se descurcă pe cont propriu. Și, după ce și-au amintit că l-au ucis pe Ceaușescu, unii dintre ei au început să-l idolatrizeze și să-i pupe mormântul.
III. Anii tranziției: libertatea ca haos.
Anii ’90 au fost o explozie de libertate, dar și de cinism. Promisiunile democratice s-au ciocnit de realitatea tranziției: corupție, haos economic, inegalități. Cei care au prins „startul” au devenit bogați peste noapte, iar restul au rămas să se uite neputincioși la televizoare. În acea perioadă s-a născut o mentalitate specifică: „ura amestecată cu admirația față de cel care „se descurcă”. Omul care fură dar „face ceva” e tolerat, chiar lăudat. Este o formă de adaptare la nedreptate: „Dacă toți trișează, doar prostul respectă regulile.”
IV. Român contra român: rivalități mărunte și identitate fragilă. Lipsa de încredere nu se oprește la nivelul politicii. Ea se infiltrează în toate relațiile sociale: vecini care nu se salută, colegi care se sabotează, șoferi care claxonează compulsiv și înjură ca la ușa cortului. Românii nu se urăsc instinctiv — dar se tem unii de alții. În psihologia socială, se vorbește despre „individualism defensiv”: când oamenii au fost de prea multe ori trădați de sistem, preferă să nu mai depindă de nimeni. Solidaritatea devine o slăbiciune, iar empatia — un lux. Unii români urăsc pentru că sunt răniți Și instigați…
V. Epoca digitală: ura ca spectacol.
Rețelele sociale au transformat frustrarea în combustibil. Facebook, TikTok și comentariile de pe site-uri au devenit spații unde se exersează ura ca formă de exprimare. Nu mai contează faptele, ci tabăra: „ai noștri” contra „a voștri”. În loc de dezbatere, avem dueluri, blestem flegme, amenințări cu moartea. În loc de solidaritate, avem ironie. În loc de încredere, avem like-uri.
VI. Previziuni: de la neîncredere la maturizare socială
România nu e condamnată la ură. Sper! După toate etapele de frustrare, urmează inevitabil una de „maturizare colectivă”. Semnele se văd: în mobilizarea civică, în mișcările de voluntariat, în reacțiile tot mai articulate la abuzuri publice. În psihologie, există un concept numit post-traumatic growth — creșterea după traumă. Românii pot învăța să transforme neîncrederea în spirit critic, iar ura — în exigență civică. E un proces lent, dar posibil. Bine, nu pentru toată lumea! Se înțelege.
Cel care plânge după Ceaușescu, cel care este lipsit de discernământ psihosocial, va urî mai departe pe toată lumea din jur, în special pe cei care fac ceva în viață și sunt fericiți.
DFM 13 noiembrie 2025
Foto simbol.
Leave a Reply