Dușmanul care usucă părul

DuÈ™manul… Să vă povestesc: cu foen-urile nu am avut niciodată o relaÈ›ie bună. La prima căsătorie am primit de la fraÈ›ii mei câte unul. Identice! ÃŽmi venea să le arunc pe geam. Apoi a venit È™i mama cu unul cumpărat de la polonezi, o porcărie care ne curenta frecvent È™i scotea limba (de fum). Deci, aveam trei bucăți È™i un singur cap.

De ani de zile, în casa noastră se află în uz un dușman de foen pe care nevastă-mea l-a căpătat de la fostul ei iubit din anul 1990. De câte ori ne uscăm podoaba capilară, eu, fiul meu și ea, vine vorba despre fostul!!

„Vaaai, ce bun e foenul ăsta! Cât a putut să reziste!” zice ea, mângâindu-se de el, ca de un amant. Ptiu! Piei satană! Ei, și odată mă apucă pandaliile!

L-a cărat după ea oriunde a fost: în garsoniera ei cât o cutiuță de Linco, din cartierul evreiesc, la mine, în apartamentul din Ghencea, aici, în casa din Pipera. Niciodată nu s-a stricat, niciodată nu l-a pierdut. „Unde-ai pus foenul de la Cristi?”

Aaaaaaaaaaaaaaaaa! Când aud vorbele astea, jur că îmi căde și părul din sprâncene, de nervi.

Al dracu` foen! A rezistat ca un martir peste timp, vreme de 25 de ani, așa că, n-a fost niciun chip să scăpăm de el.

Cu foenul trebuie să dai mâna de câteva ori pe săptămână, n-ai cum să-l ignori, ca pe o fotografie de la un vechi amic, uitată într-un sertar.

Așa că, vă dau un sfat: dacă vreți să intrați defintiv în memoria iubitelor voastre, indiferent cu cine se vor afla în viitor, oferiți-le cadou un foen! Eventual unul personalizat, cu strasuri roz, „de fată”.

Răzvan Mateescu