Am găsit, acum vreo patru ani, un șarpe în fața scărilor. Șarpele casei. Avea un pic peste un metru lungime și galben pe la cap, de ziceai că-i înmuiat în miere. Sâsâia: ssssss, ssssss. Era foarte frumos!
M-am speriat puțin, mai ales că Victor, câinele nostru, care trăia atunci, s-a și apucat să se joace cu el.
Șarpele, ca șarpele. S-a încolăcit pe picioarele câinelui și a încercat să i se urce la gât. L-am strigat pe Răzvan care a venit cu o sculă de grădinărit.
-Nu-l ucide!, i-am zis.
M-am gândit că poate îl aÈ™teaptă mă-sa acasă, ori copiii. Sau poate că e împăratul È™erpilor….
Dar deja îl zgâriase puțin cu săpăliga aia.
-Lasă, că-l ducem în pădure!
Și Răzvan l-a luat pe sus, l-a băgat într-un borcan mare și l-am urcat în mașină. În pădure, i-am dat drumul. A sâsâit nițel, a ridicat căpuțul, m-a privit preț de o secundă, apoi a fugit vesel în pădure.
Când o s-o văd pe mă-sa, o să-i spun că fiul ei s-a căsătorit.
Dana Fodor Mateescu
Leave a Reply