Când gura e deconectată de la creier

Când gura e deconectată de la creier. Există momente în viața publică în care limbajul nu mai este doar un instrument de comunicare, ci devine o radiografie a unei societăți.

O parte din ea, că nu toți românii sunt bădărani, nu toți urlăm insulte, ca pe stadion, nu ne tăvălim în țărână, dacă nu e cineva de acord cu părerile noastre!!

Și, da! Nu toți avem gura deconectată de la creier!

Declarațiile recente ale lui George Simion la adresa lui Nicușor Dan („paraplegic, damblagiu”) nu sunt doar un episod de conflict politic, ci un simptom profund al unei degradări morale, un dezechilbru total. „Ești ceea ce scoți pe goarnă”, spune o vorbă românească, din popor. Iar în cazul ăsta, vă las pe voi să continuați! 🙂

Dar când un „lider politic” (așa zice lumea, că ar fi lider politic! Dar e o glumă sinistră!) alege să transforme un termen medical precum „paraplegic” într-o insultă, nu asistăm la o simplă ieșire necontrolată. Asistăm la o repoziționare periculoasă a limitelor discursului public. În acel moment, ținta nu mai este doar adversarul politic, ci o întreagă categorie de oameni deja vulnerabili, deja împovărați de propriile lupte zilnice. 🙁

„Domnul care stă şi se uită şi gesticulează în fel şi chip, nu ştiu, la mine la ţară i se zice damblagiu.” – a zis Simion, cel adulat și aplaudat de cei care sunt exact ca el.

Politica ar trebui să fie spațiul ideilor, nu al stigmatelor, al insultelor. Critica este legitimă, chiar necesară într-o democrație. Dar există o linie fină – și esențială – între critică și dezumanizare. A sugera că o dizabilitate poate fi echivalată cu incapacitatea morală sau intelectuală nu doar că este fals, dar perpetuează o mentalitate toxică, care exclude și umilește. Și arată cine este cel care o „debitează”! Ce nivel de educație și empatie are…

Reacția societății civile, inclusiv sesizarea depusă la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării de către reprezentanți ai Uniunea Salvați România și de Crina Steliana Țugui, nu este un gest de sensibilitate exagerată, ci unul de normalitate. Este o încercare de a reaminti că există limite, că demnitatea nu este negociabilă și că limbajul public trebuie să reflecte aceste valori.

Am întâlnit oameni care, în ciuda unor suferințe fizice greu de imaginat, muncesc, educă, iubesc și contribuie. O tânără mamă, de exemplu, care își duce corpul chinuit la grădiniță în fiecare dimineață, înfruntând nu doar durerea, ci și lipsa de înțelegere din partea celor din jur. În fața unor astfel de realități, retorica politică devine nu doar ofensatoare, ci profund nedreaptă.

Ce mesaj transmitem când tolerăm astfel de derapaje? Că este acceptabil să reduci un om la o etichetă? Că vulnerabilitatea poate fi exploatată pentru capital politic? Că empatia este opțională?

Nu, nu este!!

Pentru că, în final, nu cuvintele în sine sunt problema. Ci ceea ce alegem să facem cu ele. Iar Simion face ce știe: insultă, atacă și minte. Atâta poate.

Mă întreb dacă ar fi capabil VREODATĂ să muncească așa cum o fac oamenii cu dizabilități!

“Mă numesc Crina Țugui, am 46 de ani, studii economice și folosesc un scaun cu rotile din 1999, în urma unui accident.

Când George Simion a ales să îl numească pe Nicușor Dan «paraplegic» în sens jignitor, nu a atacat doar o persoană, ci a transmis un mesaj dureros către o întreagă comunitate: că viețile noastre pot fi folosite ca insultă.

Am depus o sesizare la CNCD. Nu doar pentru mine, ci pentru toți cei care au fost reduși la o etichetă folosită ca insultă. Cuvinte precum «autist», «paraplegic» sau «handicapat» nu sunt arme retorice și nu ar trebui folosite pentru a umili. Ele descriu realități de viață, anumite dizabilități, nu defecte morale.

Noi, persoanele cu dizabilități, suntem oameni în întregime. Nu suntem mai puțin valoroși, nu suntem mai puțin capabili de muncă, de iubire sau de contribuție. Avem nevoie de bariere mai puține în societate – bariere fizice și culturale care ne exclud de multe ori de la viața publică. Dar aceste bariere nu pe noi ne fac mai puțini civilizați, ci pe cei care le ridică.”

„Mă numesc Liliana, am poliartrita reumatoida gradul IV, vasculita cerebrala in cadrul bolii, uneori am nevoie de sprijin pentru a ma deplasa, port orteze zilnic la maini si de curand mi am depus actele pentru handicap. Lucrez full time, telemunca, imi place maxim ceea ce fac si in fiecare zi a vietii mele incerc sa fiu mai buna. Nenea Semiom, esti mai handicapat decat mine, din orice pozitie vrei sa privesti.” – Liliana Radulescu–

„Din păcate în România oamenii nu sunt educați sa-i respecte pe cei cu dizabilități. Nici statul nu face prea multe pentru acești oameni care în afara suferinței fizice sunt și marginalizați de societate. Am o prietena care are 27 de ani, dar a suferit în aceasta viata cât în 10. A absolvit facultatea de psihologie și preda la o grădiniță în comuna unde locuiește. Trupul sau este chinuit de durere, are zile în care abia se târăște la grădiniță, iar colegele sale și conducerea scolii de care aparține grădiniță în loc sa arate empatie, sa o ajute și sa o susțină încearcă sa scape de ea și chiar o urăsc pentru scutirea de taxe de care a beneficiat pana acum. Deci, când un individ, care este președintele unui partid care se da drept iubitor al poporului, se exprima astfel la adresa celor cu handicap, la ce sa ne așteptăm din partea celorlalți? – Camelia Uberti–

DFM 25 aprilie 2026