Actorul Ryan Phillippe, între compasiune și violență (I)

Nu e prea înalt, dar are frumusețea și luminozitatea oamenilor născuți în nordul planetei, cu imaginație bogată, care dezvoltă emoții împotriva monotoniei, condamnați să reușească în viață și nu se dau bătuți niciodată oricât de greu le-ar fi și oricât de multe senzații tari ar trăi.
Când îi privesc pozele, îmi vine să cred că am avea aceeași strămoși polonezi. Văd un Ryan Phillippe de o sensibilitate inexplicabilă în cuvinte, care nu-și arată vârsta. Uneori, cu o privire sinceră și mirată, ca a unui copil care se joacă tot timpul, alteori iscoditoare și hipnotică. E parcă neatins de timp, pe-o parte, ceea ce e bine, iar pe altă parte, totul pare strategie de imagine, chiar și după modul cum se îmbracă. Publicitatea excită mereu, adună fani. Îmbrăcat în tricou, blugi, șapcă, dacă nu-l privești atent, ești înclinat să crezi că s-ar pierde printre adolescenții ce fug în pauză de la școală la McDonalds. De sub tricou se vede corpul bine lucrat, umărul operat, mâinile, una dintre ele expresiv tatuată.
După zodiacul european, este născut în zodia “Fecioarei”, È™tie ce vrea – cu o pasiune incurabilă pentru detalii È™i lucruri concrete, mai ales cifre – iar după cel chinez, e „Tigru de lemn”, ceea ce înseamnă putere, pasiune È™i curaj. ÃŽl bănuiesc c-ar avea ascendent în zodia Leu.

“A fi sau a nu fi” Ryan Phillippe

Ryan Phillippe e un amestec de umor, mister și tristețe, singurătate chiar. Un histrion de cursă lungă, un fermecător neobosit aruncat în centrul atenției lumii pe care o vrăjește tot timpul, dar căruia îi este dat să plătească prea mult pentru talent și har. “Un tigru” care călătorește mult, își petrece tot timpul la locul de muncă, departe de o familie.
Este vânat de tabloide și de toată presa americană și a lumii. Paparazzi sunt peste tot: la cumpărături, la restaurantul unde mănâncă, în vacanță, la ușa casei sale, în timp ce-și cumpără bradul de Crăciun. E hărțuit chiar de către femei ce i-ar cădea în brațe, în orice poziție și dispoziție ipocrită. “A fi sau a nu fi” în pielea lui Ryan Phillippe e ceva greu și tare complicat. Viața devine o strategie de marketing. Sufletul său e pe acolo, tânjește după ceva.
Ryan Pillippe e o imagine care vinde și se vinde pe youtobe și rețelele de socializare. Are fani în toată lumea. Cu declarații năucitoare în văzul lumii, femei de pe toată planeta hașurează cu emoticoane conturile de pe toate rețelele de socializare administrate de alții, care-i fac cunoscută faima și povestea, în imagini și trailere.
Simplu, delicat, senin, politicos, cu un zâmbet cuceritor specific actorului de cinema, își confecționează povestea în fața lumii, răspunzând calm la întrebările incisive ale reporterilor. Sub masca de gheață a tristeții ascunde lava vulcanului pregătit să erupă prin talent în artă. Mai exact în film.

Matthew Ryan Phillippe s-a născut, în 10 septembrie 1974 la New Castle, Delaware, SUA într-o familie care n-a avut treabă cu filmul. A absolvit New Castle Christian Academy în Wilmington, Delaware, (sursa: wikipedia) o È™coală departe de a anunÈ›a cariera lui la Hollywood, punctul de reper mondial în istoria filmului. N-a trecut nici pe la celebra “The Actor’s Studio”, construită ca metodă de actorie tot după sistemul lui Konstantin Stanislavski, – cu cele mai bune exerciÈ›ii pentru actor È™i pregătirea rolului, fondată de Elia Kazan, Cheryl Crawford È™i Robert Lewis, care din 1951 a fost preluată de Lee Strasberg.

Ryan Phillippe are acea prospețime pe ecran, pe care Zeami, referindu-se la actor, în cartea sa despre tradiția secretă a teatrului Nô, o numește “floarea vie”. Umple spațiul ecranului când îi urmărești filmele. Nu vorbește fără inflexiuni, ca Deniro sau Pacino, sau toți actorii care au trecut pe la “Actor’s Studio”. Știe să folosească grimasa, să atașeze stări de imagini în filmele sale.
Actoria e cea mai grea meserie din lume, pentru că folosește corpul, vocea, psihicul omului. Teatrul și filmul sunt două arte cu estetică diferită care au în comun doar actorul. Talentul vine de la Dumnezeu, cu el te naști, nu ți-l cultivă nicio școală de actorie de teatru sau de film. Ca să rămâi, la fel de “viu” în toate filmele, ca actor, pregătirea e foarte importantă și presupune un antrenament subtil pentru corp și voce, atenție, concentrare. Centura neagră pe care o deține Ryan Phillippe, în Tae Kwon Do, e un avantaj extraordinar, pentru că îi oferă mai multă pregătire decât o școală de actorie de film, ajutându-l enorm în cariera cinematografică. O școală de arte marțiale are valențe de terapie morală, de permanenta evoluție interioară. Acolo nu înveți să te bați, ci să te aperi. Înveți să lucrezi cu energiile.Pe lângă expresivitatea feței și a corpului, Ryan are talent uriaș ca actor de cinema și o frumusețe înterioară care se vede în ai săi ochi, când verzi, albaștri sau negri.

Un actor între violență și compasiune

Blândețea e o stare de spirit pe cale de dispariție la omul de astăzi. Exprimă bunătate și calm. Omul blând e pașnic, prietenos, are compasiune, adică milă și iertare. Toate aceste enumerări sunt atributele frumuseții interioare ale omului. La polul opus se află nevroza, agitația, violența.
Dostoievski scria: “lumea se va salva prin frumusețe”. Adevărat, prin frumusețea pe care ne-o oferă arta, zic eu! Psihologia artei pendulează între emoție și fantezie. Înălţat, înfiorat sau blazat sunt stări pe care spectatorul le trăieşte în faţa operei de artă. Și nu stă în fața ecranului de cinematograf sau la televizor, ca să vadă filmul, doar dacă e zguduit de ceva. Pentru că așa își trăiește el viața: în violență și prin violență, nu în bunătate sau blândețe.

Dacă Ryan Phillippe ar fi făcut niște filme de artă, le-aș fi vizonat eu cu încă câțiva oameni, adică puțini. E conștient că fiecare epocă are propria ei psihiatrie. E “lunetistul” neobosit care știe ce să-i ofere ca tip de emoție spectatorului. Are povestea, face filmul. Glonțul ideii din mintea lui atinge ținta satisfacției publicului său de pe tot mapamondul prin genul filmului: “crimă”, „dramă”, „thriller”. Genurile impun terapia, iar filmul său rămâne antidiot împotriva violenței. Căci prin film poți manipula, dar poți și educa. Fiecare epocă şi-a inventat arta adică filmul, fiecare film și-a creat publicul, și simultan, publicul a contribuit la evoluţia artei filmului. Prin marii ei actori, se scrie istoria vie a filmului mondial consemnată în enciclopediile și dicționarele de specialitate. Pot dispărea toate cărțile, dar dicționarele vor fi consultate mereu, în orice epocă, indiferent de timp și anotimp deoarece sunt cărți de referință destinate bibliotecilor pentru eternitate. Și Ryan Phillippe contribuie din plin la acest lucru.

Știu, puteți spune, că filmele lui Ryan Phillippe sunt comerciale, făcute pentru bani. Adevărat, a știut să facă filme care să placă, în beneficiul consumatorului de film. A știut să facă și bani. Și pe site-urile românești sunt vizionate toate filmele sale și acum, chiar dacă au avut premiera acum 20 de ani. A reușit într-un loc pe glob unde filmul se dezvoltă ca industrie, se menține în top, turnează anual câte un film sau două, ceea ce nu e ușor. După premieră, filmele ajung în Europa, la casele de producție de film, apoi în România. Filmele sale satisfac nevoi umane: de cunoaştere, acţiune, participare, de recunoaştere a propriei identităţi; precum și nevoi psihice: nevoia de imaginar, de evadare din cotidian, de a petrece timpul liber. În societatea în care omului nu i se mai satisfac nevoile sprituale, numărul pușcăriașilor devine exploziv în statistici. Și nici un stat nu are nevoie de așa ceva.

Nu-mi era cunoscut numele său până anul acesta, deși juca în filme de mai bine de 25 de ani. Ca sa nu adorm la repetiție la teatru, în birou, am căutat pe Google un film de spionaj și am găsit întâmplător “Breach”, pe care l-am vizionat apoi de trei ori. Dacă nu m-aș fi plictisit atunci, nu l-aș fi descoperit pe Ryan Phillippe, ca actor, iar fanii mei n-ar fi văzut filmele lui acum. Majoritatea filmelor în care joacă actorul sunt distribuite de: “Media Pro Distribution”, „InterComFilm Distribution”, „Euro Entertainment Enterprises” etc, și arată scoruri de vizionare în jur de 7 și mai mult. Pro Tv și Televiziunea Română au difuzat filmele sale de-a lungul timpului.

Nu l-am întâlnit, ca să dau mâna cu el și să-l săgetez cu privirea mea albastră, apoi să-l iau la interviu, pe toate părțile, observându-i rănile, adulmecându-i căderile, ca să-i scot la iveală viața filmului și filmul vieții, așa cum fac cu actorii români. Și am făcut la viața mea interviuri cu mari actori, am de-o carte deja. Actorul de la Hollywood adulat de către femininele de pe toată planeta, la cei 46 de ani, are deja numele său trecut și în dicționarele de specialitate. I-am privit pozele, i-am văzut filmele, i-am respirat tăcerile, m-am apucat de scris. Ryan Phillippe pare a fi un fenomen. Ba nu, chiar este! Scrie scenarii de film de ficțiune, regizează filme, este producător de filme. Are o activitate bogată în televiziune: show-uri, emisiuni de divertisment. A făcut filme documentare. Și, poate că a făcut mai mult decât am observat eu când m-am documentat, dacă am omis ceva, e fără intenție, să-mi fie cu iertare! Din 1992 până în prezent, a interpretat destule roluri în peste 37 filme de ficțiune încununate cu 10 premii și 15 nominalizări.

ÃŽn timp ce-i urmăream filmele, descopeream acea vibraÈ›ie care mă È›inea trează acolo. ÃŽn toate toate filmele în care joacă, Ryan Phillippe are acea strălucire de rol bine jucat, de om prezent în ceea ce face, al unui actor care are multă dragoste pentru meseria lui. Nu în toate se transformă ca personaj, (imperfecÈ›iunile È›in de regie, scenariu, montaj poate… etc). Suspansul este esenÈ›a stilului său È™i e dat de ritmul dintre violență È™i compasiune. Căci violenÈ›a este dată de conflict È™i se naÈ™te din ură, gelozie, din frica de viață È™i teama de a nu reuÈ™i pe undeva, a oricui. Am vizionat serialul de televiziune “Shooter” plus alte filme de ficÈ›iune în care a jucat actorul È™i voi arăta de ce are succes È™i plac filmele sale, în partea a doua a acestui articol.

Privesc în gol pe fereastră. E rece și afară miroase a iarnă. Din scenă se aud vocalize. Studenții de la Facultatea de Teatru au cursul de vorbire. Anul III, clasa de actorie repetă la un spectacol care va fi examenul lor de licență. Mă ridic de pe scaun, plec spre scenă, pândesc după pantalonii de la scenă. E totul în regulă. Mă întorc în birou. Din toaleta de la parter se aude un glas de tenor ce-l imită pe Luciano Pavarotti. Ascult uimită. Bate la ușa mea alt student. Îmi cere voie să repete într-o cabină a actorului unde se instalează cu un acordeon. E tot pentru spectacoul lor. Mai sunt câteva ore până se termină programul meu. Să-mi pun un film? Să continui să scriu? Sau să citesc? Sau să-i ascult pe ei? Respir adânc și continui să scriu în bucurie. Formele goale de conținut îmi induc neliniștea. Mă “droghez” cu iubiri de unică folosință: idei, filme, cărți și mai ales povești. Când nu le am, pot spune că dezvolt ura față de semeni, iar psihiatria devine adevărata psihologie, nu invers.
Filmele lui Ryan sunt antidot împotriva plictiselii mele. Îmi hrănesc avatarurile fanteziei îmi excită imaginația. Mă fac să visez, să duc povestea mai departe, la final, în mintea mea. Îmi spun ceva despre măștile mele, îmi răspund la întrebările care mă ard. Îmi arată cât de frumoasă e singurătatea. Mă ajută să merg mai departe sperând, ca lumea cu toată violența ei, se va salva prin frumusețe, așa cum spunea și Dostoievki.

Autor Articol: Monica Andrei, critic de teatru
Foto: https://www.imdb.com/name/nm0000202/