Poveștile mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dinăuntru. Le cert și le iubesc, le mângâi, apoi le gonesc, le ucid și le readuc la viață. Sunt ale mele. Uneori, mă îmbracă de sus până jos, mi se prind în păr, la gât și pe fiecare deget. Eu însămi sunt o poveste.

Povesti din interiorul nostru

Giogio

Giogio… Era o iarnă frumoasă, care mă durea plăcut. Crăciunul din 1973. Aveam un brăduÈ›, cu globuri albastre din sticlă È™i „diamante” (aÈ™a credeam eu), care străluceau ca soarele. Ningea cu È™osete albe, de fetiță cuminte, iar sufletul meu îndrăznea să zâmbească unei lumi rele ca o pneumonie.

Făcusem febră mare. Trecea prin trupușoru-mi mic un curent electric care pornea de la vârful limbii, fugea iute ca un râu, în fiecare deget de la mâini, apoi se oprea la degetul mare de la piciorul stâng. Mă și speria, îmi și plăcea. Ați pus vreodată limba pe o baterie din aia mare, pătrățoasă, Elba de 4,5 volți? Cam așa mă simțeam și eu.

Ardeam ca o plită, iar ochii mei mari, speriați și ușor zâmbitori a strabism, îl căutau pe tata. Îi cântam numele:

„Ta-taaa, pune Giogio!”

Tata venea repede, mă atingea cu buzele pe frunte și zicea: „Iar a crescut febra.”

Așa mă controla mereu. Nu-mi punea termometrul, mama era cu treburile astea. El știa câte grade am doar dacă își apropia gura de pielea mea. Mare meseriaș. Nu greșea niciodată.

„Giogio” însemna „Georgia on my mind”, a lui Ray Charles. Avea tata un disc mic, cu gaură mare în mijloc. Cu melodia asta teribilă îmi reducea febra. Mă lua în brațe, cu fața spre el, îmi încolăceam picioarele pe după mijlocul lui sau le lăsam să cadă blegi. Eram mică, trei ani aveam.

Discul fâșâia nițel, apoi începea. Doamne că bine mai era! Zburam în brațele lui tata, și îngânam cu lacrimi în ochi „Giogio, Giogio”, până adormeam. Tata mirosea a țigară și-a sacâz topit de ciocul letconului. Era al meu și mă făcea bine, dansând.

„Ta-taaa! Cine e Giogio?, îl întrebam între vis și amorțeală. Și ce zice moșul ăsta negru  în cântec?”

Tata știa limba engleză cum știu eu, acum, pakistaneza. Dar improviza și el ce putea. În cazul ăsta, îmi zicea că „Giogio” e Georgia, o fată pe care o iubea Ray, „moșul cel negru”, care a fost forțat de niște femei rele, urâte și geloase s-o părăsească și să plece departe-departe. Ray n-a putut-o uita, așa era de frumoasă și de bună. Și, când a îmbătrânit, i-a compus o melodie: „Georgia on my mind”. Adică, „Giogio”, cum ziceam eu.

Ațipeam fericită și lipită de cel care mă iubea cel mai mult din lume. Dar tusea mă îneca, mă strângea de gât cu sârmă ghimpată și mă trezeam speriată. Nu mai aveam aer. Cârâiam anemic:

„Ta-taaaa, deschidem geamul?!”

Până să zică el ceva, se auzea mama din bucătărie: „Să nu cumva să faci așa ceva! E transpirată, vrei să moară?” Dar tata deja dădea drumul aerului în casă: „Poftește, intră, te rog, și îmbrățișeaz-o pe Danieluța!”

El se insinua ca un hoț, mă strângea rece, apoi fâlfâia prin toată camera cu pelerinele lui.  Arome de brad ars, de coajă de portocală abia ruptă de pe fruct, și de zăpadă proaspătă năvăleau peste mine și-mi scădeau febra imediat. Tata punea Giogio a paișpea oară, iar din cer ningea cu șosete albe, de fetiță cuminte.

Dana Fodor Mateescu

17 decembrie 2019

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici:

RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc

2 Comments

  1. pazberg1959

    Acum am o nouã favoritã: Giogio 🙂

    Si cum mãi, chiar nu stii limba urdu? Nici Gujarati? 😂

    Mircea

  2. danmatei1206

    ❤️

Leave a Reply