Africa din Chitila

Am avut bucuria și libertatea să scriu acest text în urmă cu mai mulți ani. L-am și publicat în diverse ziare și reviste. Important pentru mine n-a fost că am făcut ceva, ca să mă citească cineva, ci că am câștigat un prieten deosebit.

Asta e „filosofia” mea, îmi place să rămân în relație cu subiectele mele indiferent de culoarea lor și de ideile pe care le transmit lumii.

De puta madre…

Dacă întrebi de Jean-Louis Kialoungou, oamenii din Chitila zâmbesc:

-Haaa? francezu’ ăla negru? Păi, dă ce nu zici aşa, maică?! Iote, stă colo, la casa aia cu flori multe şi zarzări! Strigaţi la poartă, că vă dăşchide aia mica, dacă n-o fi la şcoală!, ne lămureşte o vecină care trage de funie o capră slăbănoagă și cam belalie la cap, care dă să ne muște ca un câine turbat.

Femeia poartă un tricou verde, periculos, pe care scrie „De puta madre”. Mai sus, descoperi scene nemaivăzute pe plaiul mioritic: o fetiţă afro, cu multe codiţe împletite, se joacă pe stradă „de-a doctoriţa” cu două prietene date pe buze cu gloss. Activitatea fetelor este întreruptă de o voce masculină: „Laetitia, viens ici, s’il vous plait!” Copila lasă baltă totul şi sare ascultătoare: „Oui, papa, immediatement! Tout de suite!” Fetițele o privesc cu o admiraţie mută. Cuvintele franţuzeşti sună foarte ciudat în comunitatea chitileană.

Fifi, un câine bilingv

Intrăm în curte şi facem cunoştinţă. Jean-Louis Kialoungou zâmbeşte tot timpul, dezvelind nişte dinţi neverosimil de albi:

-Bine-aţi venit!

Un căţel alb şi cu părul creţ ne latră supărat. Stăpânul îl ceartă, bineînţeles, în franceză:

-Fifi, sois sage! Silence!

Câinele se opreşte, de parcă i s-ar fi întors o cheiţă la spate.

-Înţelege şi în română, dacă-i spun. Ăsta e un câine bilingv, cunoaşte două limbi străine. Eu l-am dresat!, explică mândru Jean-Louis.

În jurul nostru, sunt numai flori, grădina e plină. Miroase dulce a busuioc şi a petunie. Dintr-o curte apropiată se aud voci. Un bărbat îşi strigă nevasta care a dispărut prin vecini:

-Niculinoo! Aloo! Făă, sunt Grigore dă peste drum. Ia zi, Corina mea e pă la voi,? Spune-i să vie acasă, că mi-e foame!

Peste vocea lui nea Grigore, însă, se așază cea a lui Jean-Louis, care o roagă delicat, în franţuzeşte, pe Laetitia să pună de o cafea. Iese o combinaţie cam stranie de sunete și limbi.

Ciocolată neagră + ciocolată albă= iubire

Jean-Louis Kialoungou s-a născut în Congo. Tot acolo a cunoscut-o şi pe Alexandra, viitoarea lui soţie, o româncă ce reuşise să plece din ţară, pe vremea lui Ceauşescu. El era negru-albăstrui, ea albă ca laptele. S-au plăcut şi, în scurt timp, s-au căsătorit. Din cauza războiului civil din ţara africană, în octombrie 1996 însurăţeii au venit în România. Şi-au înjghebat un cuibuşor în Chitila, unde au cumpărat un teren şi o casă bătrânească. Între timp s-a născut Laetitia, fetiţa ca un iepuraş de ciocolată cu lapte. O vreme, Jean-Louis a lucrat ca ziarist la Bucharest Matin. Apoi la câteva fundaţii umanitare din capitală. Acum este profesor la Institutul Francez din Bucureşti. Gospodar din fire, Jean Louis şi-a pus în gând să cultive în spatele casei ardei, fasole, dovlecei, vinete ori ceapă. N-a fost uşor la început, dar acum are o grădină model.

Muzica afro rupe maneaua

Vecinii de peste gard s-au pus pe ascultat manele. Cântă Guţă, de plâng şi păsările prin zarzări: „Am un frăţiooor, de care mi-e door! La rău și la bineee, a fost lângă mineee…” Jean-Louis contracarează cu nişte „batucade” africane, de la mama lor. Manelişii măresc volumul. Jean Louis scapă un „merde” şi bagă boxele. Guţă e terminat. N-are nici o şansă. Ca să ne auzim când vorbim trebuie să urlăm:

-Mă pasionează agricultura, spune congolezul. Noi mâncăm numai produse din grădină. Sunt foarte bune! La toamnă, vreau să fac vin şi ţuică. Mai cresc iepuri şi câteva găini. Anul ăsta am plantat legume, zarzavat, pomi fructiferi, viţă-de-vie, dar cred că pot cultiva şi unele legume congoleze care sunt puţin diferite de cele româneşti. Experimentez. Anul trecut am pus ardei şi a ieşit, dar nu ca în Africa. Pământul chitilean are altă compoziţie. Mai am seminţe de spanac african, de măcriş, moussoso şi ardei iute. Îmi trebuie însă un solar. Noi mâncam acasă foarte mult ştir. Are vitamine şi e bun în salate. M-am mirat că pe aici nu se consumă. Creşte la marginea drumului şi nimeni nu-l culege!

„Sunt fericit!”

Jean-Louis îşi aminteşte că atunci când a pus pentru prima dată piciorul în Chitila oamenii se uitau cam ciudat la el. Nu prea se îndemnau să-i vorbească. Cu timpul, însă, s-au obişnuit cu africanul mereu zâmbitor. S-au împrietenit, l-au deprins cu obiceiurile lor: să facă grătar în curte, vin şi ţuică. Fetiţa lui îi învaţă franceza, în joacă, pe copiii lor, îţi e mai mare dragul să-i auzi cum sporovăiesc. Sunt o mare familie. Dacă se întâmplă vreodată ca Jean-Louis să rămână fără zahăr, fuge la vecina Rodica.

-Să ştiţi că la mine în curte am încercat aduc o bucăţică din ţara natală. Numai că nu e aşa de cald şi nu există maimuţe sau lei. În loc de palmieri, mango, cocotieri, am caişi, nuci, meri şi zarzări. Am muzică bună şi pe cei dragi aproape. Sunt fericit. Aici e cel mai frumos loc de pe pământ! N-aș mai pleca niciodată, nicăieri!

Îl cred. Are dreptate. Se vede că-i priește aerul de Chitila.

-Mai ascultăm puțină muzică afro?, mă întreabă

-Sigur, pune!, îi răspund cu gândul departe, deaparte…

Dana Fodor Mateescu- 2005/Foto: Răzvan Mateescu