Mi-e frică!

Niciodată nu mi-a plăcut să conduc o mașină. Am avut o frică teribilă, ca de păianjeni! O fobie. Ani de zile am amânat să fac școala de șoferi din cauza asta. Îmi ziceam așa: „Măi, eu NU pot să conduc o mașină, e un fier cu manete, măciuci, schimbătoare, pedale și volan, cu ceasuri reci, seci, care n-au suflet. Nu pot, și gata!!!”

Prima dată am încercat la maică-mea, în urmă cu peste zece ani, într-o veselie de cartier, numai parcări, maÈ™ini, dube È™i copii È›opăind printre ele. Străzile sunt înguste ca intestinele umane. Iar eu, verde la față È™i cu inima-n ovare, la volanul unui Jeep…

Nu. Nu e vis. „Haide! Ai carnet, condu, acum! ”- mă îmbărbătează urlându-mi în ureche soÈ›ul meu. ÃŽmi lipesc semnul începătorului pe parbrize È™i bag cheia în contact. Mă miÈ™c puÈ›in. Inima: bum-bum-bum! Aoleu, NU MAI POT respira de frică!!! ÃŽmi vine È™i-un pic de pipi, aÈ™a…

Semnalizez și fac dreapta, ca să ies din parcare. Reușesc, nu știu prin ce minune, să-mi păstrez cumpătul și direcția. „Oprește-te și întoarce!”- zice Răzvan.

Opresc. Vreau să bag în marșarier, dar nu știu cum dracu`, îmi alunecă piciorul de pe ambreiaj și se oprește motorul. Drigana zvâcnește ca la cutremur. Răzvan srtigă: „Ce faci? Ce faci?”

Palmele mele sunt ude, ude, uuuude! Inima e deja în gât. În gât? Noo, e în gură! O ating cu limba! Mă sufoc. Dacă tușesc, îmi zboară fix în parbriz. Mai bine nu!

Pornesc din nou motorul È™i o iau înainte, renunÈ› la întoarcere. Apare o altă maÈ™ină în spate. Inima mea? Dum-Dum-Dum! (Puls 120, cred!) Semnalizez c-o ia în stânga (De ce? Nu mai È™tiu…). Ä‚la din spatele meu începe să claxoneze insistent (circulam cu 20 la oră printre blocuri) È™i se apropie mult, mult de mine, de parcă ar fi vrut să mă sărute-n dos. Ah! Și iar mi se opreÈ™te motorul. ÃŽnjurături. Cetățenii respectabili ai cartierului select au ieÈ™it la aer pe balcoane, costumaÈ›i în maieuri alb 13 È™i-n chiloÈ›i. Unii încep să strige: „Făăă, ai Jip? EÈ™ti È™mecheră? Cine È›i-a dat carnet, tâmpita dracului?”

Mă pierd definitiv. Tremur. Urechile-mi pocnesc. Răzvan urlă ceva la mine, dar nu-l mai aud în vacarmul din jur (Eu accelerez: vrrrrum!, ăla din spate mă bălăcăreÈ™te È™i el, ca la uÈ™a cortului, audienÈ›a se distrează prin cer, deasupra mea…).

Să vă zic ce-mi venea să fac în momentul ăla? Sincer! Să mă dau jos din „Jip” și să fug. Dar n-am făcut asta. Am coborât, totuși, foarte curajoasă, ca să-l interoghez nițel pe megameseriașul „claxonagiu” din curul meu. De ce mă hărțuiește în așa hal, când vede că sunt începătoare și că m-am pierdut?

Mă duc la el È™i mă străduiesc să-l privesc în ochi. Eu sunt mică. El e mare. ÃŽi ajung cu faÈ›a la țâțe. Mai mari decât ale mele! E È™i supraponderal, chiar obezel aÈ™ putea spune, È™i după cum face spume la guriță, pot să jur că are tensiunea arterială cu mult peste normal. Chiar mă îngrijorează, ar putea face un atac de apoplexie. Cade pe mine È™i mă striveÈ™te… (ÃŽn ăst timp, Răzvan iese cu o ghioagă strămoÈ™ească de artizanat, în caz că…)

Megaultrașoferul zice: „Femeieeee! N-ai semnalizat! În halu` ăsta se conduce??? Cine dracu` ți-a pus volanu-n mână? Haa? Cineee?” I-l arăt pe Răzvan Voievod, în lupte pornit, care învârte viteaz ghioaga deasupra capului: Zvrrrrr! (Ah, la naiba!!! Cât e de romantică scena, păcat că n-ați vizionat-o, v-ar fi mers la suflete!)

ÃŽi explic domnului că e prima dată când conduc SINGURÄ‚, îi arăt semnul prostului din parbriz È™i îl avertizez că dacă nu se calmează, va face cu siguranță un accident cerebral È™i zău, că nu merită, pentru atâta lucru…? Cetățeanul se opreÈ™te pentru o clipă din epitete (proasto, tâmpito, cretino!). Cască ochii È™i guriÈ›a la mine, face ca peÈ™tele. Nu-i vine să creadă că mă preocupă sănătatea lui. E uimit È™i transpirat È™i înfricoÈ™at.

„Vrei să-ți cer iertare în genunchi? Am greșit, sunt ÎNCEPĂTOARE, m-am speriat de TINE, e bine?”, îi mai zic, în timp ce el, după două secunde de procesare, intră la loc în „Renoul” de firmă, pe care e stăpân câteva zile.

Mă retrag și eu în huiduielile și flegmele semenilor mei de la balcoane, care nu mă nimeresc, sâc!

Răzvan bagă ghioaga la loc, dezamăgit.

Conflictul se stinge, ca un protest al camionagiilor în faÈ›a Guvernului. SoÈ›ul meu trece la volan È™i… de aici nu mai e chiar interesant.

Plecăm. ÃŽncă tremur. Inima s-a dus în tălpile picioarelor care-mi zvâcnesc. Prima mea zi de condus. 🙂

Va urma alta, oare?

Dana Fodor Mateescu – 2011

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!