Mi-e frică!

Niciodată nu mi-a plăcut să conduc o mașină. Am avut o frică teribilă, ca de păianjeni! O fobie. Ani de zile am amânat să fac școala de șoferi din cauza asta. Îmi ziceam așa: „Măi, eu NU pot să conduc o mașină, e un fier cu manete, măciuci, schimbătoare, pedale și volan, cu ceasuri reci, seci, care n-au suflet. Nu pot, și gata!!!”

Prima dată am încercat la maică-mea, în urmă cu peste zece ani, într-o veselie de cartier, numai parcări, mașini, dube și copii țopăind printre ele. Străzile sunt înguste ca intestinele umane. Iar eu, verde la față și cu inima-n ovare, la volanul unui Jeep…

Nu. Nu e vis. „Haide! Ai carnet, condu, acum! ”- mă îmbărbătează urlându-mi în ureche soțul meu. Îmi lipesc semnul începătorului pe parbrize și bag cheia în contact. Mă mișc puțin. Inima: bum-bum-bum! Aoleu, NU MAI POT respira de frică!!! Îmi vine și-un pic de pipi, așa…

Semnalizez și fac dreapta, ca să ies din parcare. Reușesc, nu știu prin ce minune, să-mi păstrez cumpătul și direcția. „Oprește-te și întoarce!”- zice Răzvan.

Opresc. Vreau să bag în marșarier, dar nu știu cum dracu`, îmi alunecă piciorul de pe ambreiaj și se oprește motorul. Drigana zvâcnește ca la cutremur. Răzvan srtigă: „Ce faci? Ce faci?”

Palmele mele sunt ude, ude, uuuude! Inima e deja în gât. În gât? Noo, e în gură! O ating cu limba! Mă sufoc. Dacă tușesc, îmi zboară fix în parbriz. Mai bine nu!

Pornesc din nou motorul și o iau înainte, renunț la întoarcere. Apare o altă mașină în spate. Inima mea? Dum-Dum-Dum! (Puls 120, cred!) Semnalizez c-o ia în stânga (De ce? Nu mai știu…). Ăla din spatele meu începe să claxoneze insistent (circulam cu 20 la oră printre blocuri) și se apropie mult, mult de mine, de parcă ar fi vrut să mă sărute-n dos. Ah! Și iar mi se oprește motorul. Înjurături. Cetățenii respectabili ai cartierului select au ieșit la aer pe balcoane, costumați în maieuri alb 13 și-n chiloți. Unii încep să strige: „Făăă, ai Jip? Ești șmecheră? Cine ți-a dat carnet, tâmpita dracului?”

Mă pierd definitiv. Tremur. Urechile-mi pocnesc. Răzvan urlă ceva la mine, dar nu-l mai aud în vacarmul din jur (Eu accelerez: vrrrrum!, ăla din spate mă bălăcărește și el, ca la ușa cortului, audiența se distrează prin cer, deasupra mea…).

Să vă zic ce-mi venea să fac în momentul ăla? Sincer! Să mă dau jos din „Jip” și să fug. Dar n-am făcut asta. Am coborât, totuși, foarte curajoasă, ca să-l interoghez nițel pe megameseriașul „claxonagiu” din curul meu. De ce mă hărțuiește în așa hal, când vede că sunt începătoare și că m-am pierdut?

Mă duc la el și mă străduiesc să-l privesc în ochi. Eu sunt mică. El e mare. Îi ajung cu fața la țâțe. Mai mari decât ale mele! E și supraponderal, chiar obezel aș putea spune, și după cum face spume la guriță, pot să jur că are tensiunea arterială cu mult peste normal. Chiar mă îngrijorează, ar putea face un atac de apoplexie. Cade pe mine și mă strivește… (În ăst timp, Răzvan iese cu o ghioagă strămoșească de artizanat, în caz că…)

Megaultrașoferul zice: „Femeieeee! N-ai semnalizat! În halu` ăsta se conduce??? Cine dracu` ți-a pus volanu-n mână? Haa? Cineee?” I-l arăt pe Răzvan Voievod, în lupte pornit, care învârte viteaz ghioaga deasupra capului: Zvrrrrr! (Ah, la naiba!!! Cât e de romantică scena, păcat că n-ați vizionat-o, v-ar fi mers la suflete!)

Îi explic domnului că e prima dată când conduc SINGURĂ, îi arăt semnul prostului din parbriz și îl avertizez că dacă nu se calmează, va face cu siguranță un accident cerebral și zău, că nu merită, pentru atâta lucru…? Cetățeanul se oprește pentru o clipă din epitete (proasto, tâmpito, cretino!). Cască ochii și gurița la mine, face ca peștele. Nu-i vine să creadă că mă preocupă sănătatea lui. E uimit și transpirat și înfricoșat.

„Vrei să-ți cer iertare în genunchi? Am greșit, sunt ÎNCEPĂTOARE, m-am speriat de TINE, e bine?”, îi mai zic, în timp ce el, după două secunde de procesare, intră la loc în „Renoul” de firmă, pe care e stăpân câteva zile.

Mă retrag și eu în huiduielile și flegmele semenilor mei de la balcoane, care nu mă nimeresc, sâc!

Răzvan bagă ghioaga la loc, dezamăgit.

Conflictul se stinge, ca un protest al camionagiilor în fața Guvernului. Soțul meu trece la volan și… de aici nu mai e chiar interesant.

Plecăm. Încă tremur. Inima s-a dus în tălpile picioarelor care-mi zvâcnesc. Prima mea zi de condus. 🙂

Va urma alta, oare?

Dana Fodor Mateescu – 2011

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!