Rapandula

Al dracu` nea Popică! Se juca iar cu noua proteză dentară. O scotea cu limba, apoi o băga la loc. Când intra peste gingiile vinete făcea: clic. Mamă ce-i mai plăcea sunetul ăla! Clic!

I-o făcuse cadou fiică-sa, Eulalia. Era din plastic bun, să reziste o viață. El însă nu era mulțumit. „Păi asta nu să conpară cu aia vechea, făcută-n 48 la Schmit, neamțu` dă pă Calea Victoriei. 50 dă ani am purtat-o cu plăcere și demnitate! Ghinionu` dracu`, am pierdut-o, da` io cre` că mi-a furat-o poștașu` cân` a venit să-mi aducă pensia. Precis. Să plângea că pechinezu` lui nu mai are dinți. Asta e. Mi-a ciordit-o și i-a legat-o ăluia la bot cu un zgârci. Tu-l în Paști pă mă-sa dă oț! O să-l reclam!”

IeÈ™ise în CiÈ™migiu. Plouase mai devreme È™i toată grădina aromea a tei curat. Nea Popică se aÈ™eză pe-o bancă, dar după ce-o È™terse bine de apă. Locuia peste drum, la unul dintre blocurile vechi care dădeau cu fruntea de copacii seculari ai parcului. ÃŽnchise ochii bătrâni È™i acri de atâția amar de ani È™i respiră aerul dulce. „Iete aÈ™a stătea È™i conu Ieminescu, să gândea la fete È™i… pac, îl mai trosnea un vers, pac, îi mai ieÈ™ea o poezie…Ce frumos!”

În fața lui se opri o pereche. O fată cam de 20 de ani și un băiat. Slăbănogi amândoi, numai oase și alcătuiți din membre luate parcă pe împrumut de la alții. Un picior de la unul, o bucă de la altul. Așa gândea nea Popică. La cei 93 de ani ai lui văzuse și înghițise multe. „Bre, da` ce dracu` mănâncă ăștia dă-s așa dășuchiați? Fata are picere scurte și strâmbe, iar trupu` luuung și subțirel. Disproporționată rău! Iar flăcău`, vai dă lume! Pă mine nici nu mă lua la război dacă arătam așa. Ptiu!”

Cei doi au început să se pipăie și să se lingă vârtos pe gât, prin urechi, prin nas, în fața moșului care se juca iar cu proteza și belea ochii cât cepele. Băiatul i-a ridicat fustulița fetei care chirăia aproape speriată. Pe una dintre pulpe avea un…tatuaj. O floare. Nea Popică nu vedea prea bine ce fel era, dar își aminti ceva de demult… Era o întâmplare grea, care-l lovise în miezul lui de bărbat tânăr și-l nenorocise mulți ani după. O implozie. Închise pleoapele și își opri respirația. (Ce-ar fi dacă n-ar mai continua să respire? Ar muri aici, pe bancă, în Cișmigiu, în fața prostănacilor ăstora care se freacă în fața lui cu nerușinare…Să se oprească totul. Acum. Pentru totdeauna.)

Dar moșul respiră, fără să-și dea seama, și-odată se trezi în 1942, în plin război. Avea permisie, o medalie-n piept și se întorcea acasă, în Săcele. Ce fericit era! Se iubea cu o fată frumoasă, de pica. Sanda îi zicea. Toți flăcăii îi țineau drumul și încercau s-o facă femeia lor, dar ea nu și nu, numai pe el îl iubea. Era curată la suflet, credincioasă, gospodină, neatinsă de alt piept de bărbat decât al lui, gingașă, să bei apă din gura ei! Pe pulpa stângă avea un semn din naștere. O floare de culoarea cafelei. O floare adevarată, cu șase petale și o bobiță în mijloc. Femeiușca aia era icoana lui. Până într-o seară zoioasă…
Parcă tot așa plouase și plângeau teii. El a coborât în gară și s-a dus să-și ia țigări de le un chioșc. Voia s-o ceară de nevastă. Pe o bancă, câțiva soldați în uniformă așteptau trenul. Râdeau și pupau o sticlă de palincă. Erau cu chef.

L-au văzut militar de-al lor și l-au chemat: „Hai, frate, să bei cu noi, că o să plecăm și noi la oaste și la moarte…” S-a dus nea Popică. A băut, a simțit cum lichidul îl gherăie ca o pisică, pe dinăuntru, apoi l-a ars complet. Nu-și mai simțea limba, buzele, beregata. Ăia de lângă el se lăudau: „Mă, da` ce muiere ne-a picat în labe azi-noapte! Aaaau! Ce gură, ce păr ca mătasea! Și avea, așa, o floare pă pulpa stângă. Am mușcat-o dă ea și a râs ca o tălăniță…Hă! hă! Hă! I-a rămas un semn uite-așa.”
Nea Popică a crezut că n-aude bine. A dus mâna la piept, de parcă acolo ar fi fost o ușă închisă, pe care ar fi vrut s-o sfarme de perete și să fugă departe. Cum? Săndica lui dulce, fecioara lui scumpă, să se fi tăvălit cu mitocanii de soldați? Iar el, ca boul, prin tranșee, sânge și gloanțe…
Nu mai știe cum a ajuns acasă la ea. Era beat și abia se ținea pe picioare. Curva, ca o lăcrămioară udă, în prag:
-Te-ai întors? Ah! E mama acasă…
El nici n-o auzea.
-Ridică, fă, fusta!, a tunat ostașul cu sufletul mistuit.
Fata încremenise albă.
Atunci Popică a întins fulgerător mâna. Pe pulpa vânătă, lângă floare, era „desenat” un rânjet. Se vedeau clar dinții ostașului care mursecaseră carnea dulce, carnea femeii lui.
-Să te bată Dumnezeu, rapandulă!, i-a zis, dar glasul nu era al lui, ci al ăluia de-a mușcat-o.

S-a îmbătat criță apoi. Zile întregi n-a mai știut de el. Nu s-a mai întors la Săcele niciodată. După război, s-a lipit de București și aici a rămas.
Au trecut, câți ani? Habar n-avea. Nu și-ar fi adus aminte de întâmplarea asta, dacă nu-i vedea pe anormalii ăia doi mozolindu-se în fața lui.
Începu din nou să picure. Nea Popică se mai jucă nițel cu proteza, clic, clac, clic, privi cu scârbă spre îndrăgostiți (băiatul deja își vârâse o mână în chiloți fetei), scuipă subțire spre ei și zise mormăind: „Rapandula, tot rapandulă, cu floare dân naștere sau tatuată…”
Apoi plecă spre casă, plângând încet și târându-și picioarele grele ca niște tomberoane. Peste el ploua din nou cu flori de tei.

Dana Fodor Mateescu

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!