Foame de câmp

Am momente în viața mea când îmi doresc să fie liniște de câmp în jur, când nu m-aș întâlni nici măcar cu umbra mea. Și dacă ar veni după mine, i-aș trage un șut cu toată forța în șalele ei nepământene.

Nu vreau să fie nimeni în preajma mea, să nu-mi mai ceară nimeni nimic, să nu vorbesc, să nu mă scarpin, să nu doresc, să nu clipesc, să nu înghit. Doar să respir. Atât. Și să văd. Mi-e foame de câmp. Vouă nu vi s-a întâmplat asta niciodata? Nu cred!

Pe vremuri, mă suiam în Lada 1200 și porunceam:

-La câmp!

Răzvan, avea chef, n-avea, mă ducea. Și de multe ori n-avea. Ne certam: „Ai sânge de nomad, toată ziua ai pleca, îți place să fii între și între, n-ai stare, avem atâtea de făcut și ție-ți arde de călătorie-n câmp! Ai praf de mers în vene?”

Dar, de cele mai multe ori, accepta. Ambala de vreo paișpe ori, Papașa tușea, horcăia, se îneca, apoi cânta nițel și pornea. Dacă m-ați fi văzut în momentele alea ați fi jurat că eram Gelsomina când a învățat să cânte la trompetă. Gelsomina din „La Strada”. Aceeași mutră, aceeași expresie de fericire maximă.

Mergeam ori spre Bolintin, în zonele unde azi e o hărmălaie de nedescris, e Hornbach, Carrefour Militari, ori pe DN1, spre Nistorești. Coboram. Apoi fugeam. Când ajungeam în miezul câmpului mă opream.

Cum e liniștea de câmp? E cea mai bună terapie împotriva stresului (am zis stres ca să-mi pun botniță și să nu scap mai multe!).

Atunci și acolo, în câmp, auzeam gândurile din albine, foșnetul buruienilor pârlite de soare, pocnetul pufos al boabelor de grâu și fâlfâitul aripilor de pitpalac.

Mă lăsam mângâiată de vânt, îl chemam, îl lăsam să mă iubească, să mă muște de gât, ușor. Știam că-i place să se joace cu mine, cu fiecare fir din părul meu. Venea, pleca, se întorcea, mi se strecura pe sub cămașă, ca un ibovnic obraznic, se înfășura în jurul grumazului, cobora pe spate până jos, la călcâie spulberând bulgării de pământ încălzit…

Totul fremăta frumos, avea gust bun, oameni îndepărtați parfumaseră aerul cu fum de la coceni. La orizont, soarele apunea iar și își întindea brațele lungi de aur roșu peste lume.

La dreapta, o combină, ca o jucărie roșie, mârâia harnică, iar un cal chema noaptea. Nicu îl striga pe Fane să vină c-o găleată că s-a spart nu știu ce, nu înțelegeam clar. Gâze, mii de gâze sfârâiau inconștiente în jur, așteptând ceva. Pământul mirosea amar și seara se tolănea parșivă peste suflete.

Mă desfăceam în mii și milioane de femei. Praf colorat deveneam. Praf de Daniele, praf de Cristine, praf de ochi și de guri care râd, care plâng, care cer sau tac, pentru că vorba ustură.

După o oră de  ieșire din normalitatea anormală, mă linișteam. Clocotul se stingea încet, încet, ca o piesă muzicală care se încheie lin, filat, sublim și perfect. Eram bine. Puteam începe din nou, orice.

Dana Fodor Mateescu