Indianul Mână-iute

Indianul Mână-iute

Locuia la scara a treia. Ne privea, pe toți, coborât din alte lumi, mai colorate și mai strălucitoare decât ale noastre. Ce știam noi ce vede el?

Mulți îl respingeau. Îl alungau. Îl înjurau. Îl scuipau. Copiii îl ocoleau. Nimeni nu se juca cu el. Nimeni! Așa că, se juca de unul singur.

Cel mai mult îi plăcea să facă avioane È™i moriÈ™cuÈ›e, È™i să le arunce de la etaj. Doamne, ce se mai distra, săracul! ÃŽÈ™i rupea toate caietele, rupea È™i cărÈ›ile părinÈ›ilor, împăturea foaia de hârtie aiurea, că nu reÈ›inea niciodată cum se face un avion, È™i…zvârrrrr, o arunca. Grădina È™i aleile din faÈ›a scării se umpleau de moriÈ™ti È™i avionaÈ™e stricate, bolnave, greÈ™ite. AÈ™a cum era È™i el…

Femeia de serviciu făcea tărăboi: „Fir-ai al dracu` dă `andicapat, să strâng io dupe tine, mereu? Ptiu, lua-te-ar moartea dă unflat!”

Când îl prindea și maică-sa, începea: „Filiiiip! Iar ai făcut avioane?”

Apoi se auzea el cum plânge rău, rău, cu glas tremurat, de femeie lovită pe nedrept. „Avioanele meleeee, dă-mi a-vi-oa-ne-leeee!”

Când era mic, pe la cinci-șase ani îmi rupea inima, cât de nebună eram eu. Mi-era o milă de nedescris când îl vedeam. Ca să nu arăt asta, îmi mușcam buzele până la sânge, începeam să fluier o prostie de cântec și îmi feream privirea. Din spatele unor ochelărei rotunzi, veșnic pătați cu mâncare, două măsline înlăcrimate se străduiau să înțeleagă ce se întâmplă în viața asta. Se țârcâia adesea pe el, se scăpa, dar nu mirosea urât, ci mereu aromea a vanilie, a prăjituri, a dropsuri azurii supte cu încredere și plăcere.

„Filip! Iar te-ai pișat pă tine?”, îl certa vreo vecină. „Du-te sus, să te șchimbe mă-ta!”

Grăsun, ixat, mergea greu, iar când vorbea fonfăia și-i curgeau balele de poftă. Poftea veșnic la mâncare.

Era de-o seamă cu fratele meu, dar distanța dintre el și un copil obișnuit era enormă.

Filip se născuse altfel. Lumea din bloc zicea că e ratardat, distrus, handicapat. Aud și acum, când scriu textul ăsta, cum îl striga maică-sa, de la etaj: „FILIP! Intră-n casă!” Avea o voce de bărbat, grea, ca o palmă metalică. Zicea o dată: „FILIP!” Și simțeam cum mă curentează tălpile lovite de-un bici electric.

Indianul-Mână Iute

Filip nu avea voie să facă mai nimic. Acum înțeleg și de ce, dar atunci, în copilărie, credeam că părinții lui sunt răi. Nu era așa. Bieții de ei! Încercau să-l mențină cât de cât prezent în societate, să-l apere de el însuși și de restul, dar era ca și cum s-ar fi luptat cu morile de vânt. Dacă-l lăsau nesupravegheat, dădea foc la casă.

L-au trimis la școală, și copiii își băteau joc de el, îl îmbrânceau, îl loveau, îi lipeau bilețele pe spate, îi smulgeau ghiozdanul și i-l aruncau hăt, departe. Filip plângea în hohote. Era plin de muci, de disperare și de lacrimi. De piatră să fi fost și tot te-ai fi înmuiat.

„Filip! Hai acasă, mă!”, îi ziceam eu sau prietenele mele din bloc. Și amărâtul venea fuguța-fuguța, ca un animal cu aripa frântă. Ne cunoștea, dar niciodată nu știa cum ne cheamă, ne confunda. Mie îmi zicea Lala, iar pe Nuța o striga Dana. Nu ne supăram.

Când a crescut mai mare, pe la 15-16 ani, mila față de el a devenit insuportabilă. ÃŽi dăduse mustăcioara, dar vocea îi era tot de fetiță ultragiată. Golanii din cartier îl învățau înjurături crâncene È™i-l întrebau seara: „Ia, zi, bă, ai gagică?” Filip se-nroÈ™ea purpură È™i se bâțâia de ruÈ™ine, când pe un picior, când pe altul. „Hi, hi,hi…hiii-haaaa!, făcea.

„Zi, băăă! Cum o cheamă pă gagica ta? Ai pupat-o? I-ai pus mâna la…” Și când pronunÈ›au vorba infectă, Filip È›ipa subÈ›ire, ca o pasăre de noapte: „Chiaaau, chiaaaah!”

Până la urmă se obiÈ™nuiseră cu Filip toÈ›i vecinii care aveau cât de cât inimi în ei, È™i nu lemne. FetiÈ›ele îi făceau unghiile cu ojă roz, îl fardau, iar el părea fericit, chiar dacă devenise adolescent. Trupul crescuse, dar mintea era tot ca a unui copil de trei ani. Când nu cerÈ™ea bomboane oamenilor pe care-i întâlnea pe stradă, băiatul stătea jos, pe bordură È™i privea mărfarele cum trec. Soarele îl privea uimit È™i-i colora faÈ›a într-un ocru ireal. Mi se părea că din Filip ies aburi oranj, ca o aureolă de arhanghel. Dar el nu era arhanghel… ÃŽn ochii unora, el nu era nimic.

Uneori, în după-amiezile amăgite de august, când Bucureștiul, ud fleașcă, se despuia-n pielea goală și se arunca în toate ștrandurile posibile sau în bălți, Filip rămânea singur în fața blocului. Se așeza cuminte pe bancă și se juca cu câte un căluț, o mașinuță sau un indian. Știți indienii ăia din plastic? Avea și el, dar îi rosese unul din picioare, se vedeau urmele de dinți. Băiatul era în al nouălea cer! Indianul se avânta, viteaz, către bara de covoare, călare pe calul lui. Ocolea un zarzăr, hop, sărea pe niște frunze, apoi ajungea suuuus. Filip imita nechezatul neînfricatului murg, niii-hohoooo, dar vorbea și în locul indianului care îi împușca pe cei ce-l urmăreau. Îl auzeam de sus, de la mine din apartamentul sufocat de căldură, cu toate ferestrele deschise larg ca niște guri imense.

„Sunt indianul Mână-Iute și nu mă prindeți voi pe mine: pac-pac-paaac!”

Într-una din zilele alea, cineva, nu se știe cine, i l-a furat pe Mână-iute. Pur și simplu, i l-a smuls din mâini și a fugit. Un copil, probabil. Filip a început să înjure catastrofal și să urle înfiorător. S-a trântit pe pe spate, și a făcut o criză adevărată de nebunie. Dădea din picioare, avea spume la gură, se tăvălea, zbiera, își dădea palme peste obraji, se zgâria. Toată lumea a ieșit la balcoane.

„Filiiiiip!”, striga și mamă-sa la el. „Ce ai, Filiiip? Cine te-a bătut?”

A doua zi, iar a început să se tânguie după Mână-Iute

Filip nimic. Înjura fără virgule, fără sens, fără pauze, fără aer. Înțelegeam doar „căcatu` mă-tii dă nenorocit, și „indianu` meeeeu!”

L-au târât sus, ca pe un sac cu cartofi. A țipat și s-a revoltat până târziu, în noapte. Îl mai auzeam, din când în când, cum plânge după indianul lui.

A doua zi, iar a început să se tânguie după Mână-Iute.

Știam că frate-miu are indieni din ăia, o grămadă. L-am întrebat dacă pot să iau unul.

„Vrei să i-l dai lui Filip?”

I-am zis că da, numai să nu-l mai aud cum țipă. Parcă-mi înfigea piroane-n urechi.

Am luat unul albastru și i l-am dus. I-am ros și eu un picior, să fie la fel.

Când a văzut indianul, a făcut ochii mari și, oprindu-se din plâns n-a zis decât atât: „Ăsta nu e indianu` meu!”

„Cum nu e?”

”Nuu, nu e! „Mână-Iute” e verde. Ăsta e albastru. Și i-am ros piciorul stâng. Ăsta îl are ros pe dreptu`. Nu mă păcălești!”

Am rămas mască! Ia uite, domnule, că știe!

Atunci, mi-a venit ideea. L-am întors invers… È™i dreptul era stângul, iar stângul era dreptul: „Ba el e! Uite!! E Mână-iute. Și-a schimbat culoarea, pentru că l-a bronzat soarele prea tare. E mai frumos aÈ™a, vezi?”

Filip a clipit nedumerit, a luat indianul, l-a privit cu atenție, închizând un ochi, apoi mi-a zâmbit oftând.

„Cum spui?”, l-a întrebat maică-sa.

„Ce să spun?”, a zis el.

„Cum ce să spui, Filip? Ce zici când cineva îți dăruiește ceva?”

„Ăăăă, mulțumesc?”

”Așa, mă! Mulțumesc!”

Nu l-am mai auzit multă vreme urlând, iar bucuria din ochii lui m-a făcut fericită.

Peste ani de zile, am aflat că a murit. Nu știu de ce și nici cum. Pur și simplu a dispărut.

„Poate că e mai bine. Se chinuia, și-și chinuia și părinții lui!”, ziceau unii, și mulți dintre ei îl urau sincer. Nu-l suportau. Nu-l înțelegeau.

Mda. Poate. Nu avem de unde ști.

Și azi, după atâta timp, în nopțile adânci de vară târzie, când luna august cade în genunchi și are insomnii, dacă mă gândesc la el, încă îi aud plânsul de femeie, strigând după indianul Mână-iute.

Dana Fodor Mateescu- 17.03.2020

Dacă ți-a plăcut ce ai citit, susține-mă aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Nu e obligatoriu. Nu cerșesc!

Mulțumesc!