„O ciorbă bună ÅŸi grasă, cum îmi place mie…”

MoÅŸ Costică era blând, bun, timid ÅŸi cam melancolic din fire. „Dom’ Micula îi pita lu’ Dumnezo, am plâns toate când s-o pensionat, că mereu ne Å£inea partea. Ne lăsa să mai lipsim din timpul programului, că ne ÅŸtia femei cu copii, cu năcazuri, cu casă grea pe cap. <<PlecaÈ›i, fetelor, da’ nu toate odată, că se prind ăştia ÅŸi să vezi scandal. Åž-aveÅ£’ grijă să ieÅŸiÅ£i pă uÅŸa din dos, să nu vă vadă. Du-te-acum, că ÅŸtiu că Å£i-i bolnav ReluÅ£u, dă-i o zupă caldă dă găină, să se mai întremeze, ÅŸi stai cu el, micuÅ£u’, c-o fi tânjind ÅŸi el după mă-sa… Dacă-i ceva, te-acopăr io>>, aÅŸa zicea. DrăguÅ£ om!”.

Aşa şi-l amintea Emilia şi aşa-l pomenea ori de câte ori venea vorba, trecându-şi dosul palmei grăsulii peste fruntea albă şi îngustă.

Pentru Lola, acelaÅŸi fost coleg ÅŸi vecin reprezenta altceva: culmea încetinelii. Nu se grăbise niciodată, nu ÅŸtia ce-i aia. Era cu timp. Rămăsese de pomină o farsă pe care ea însăşi i-o făcuse, pe când erau amândoi mai tinerei. Å¢inuse morÅ£iÅŸ să-l vadă pe mocăit agitându-se, măcar puÅ£in, de teamă c-o să întârzie la slujbă. ÃŽi ieÅŸise premeditat în cale, la ora la care, de obicei, Costică trecea agale pe stradă, îndreptându-se spre „servici”. Pleca din vreme, cât s-ajungă cu cel puÅ£in un sfert de oră înaintea începerii programului, că n-avea el chef de discuÅ£ii ÅŸi nici nu era chiulangiu din fire. Treaba-i treabă.

„Servus, Lola! Azi eÅŸti de după-masă?”, o salutase el, ridicându-ÅŸi galant pălăria. „Servus, da! Da’ cu tine ce-i, ai păţit ceva?” „Nu, de ce?” „Păi ai întârziat la lucru, aia-i! Ce, nu ÅŸtii că-i un sfert cătă opt?” „Doamne feri-mă, câât?”.

N-avea ceas domnul Micula. Vecina îi arătase ostentativ cadranul micului Chaika pe care-l purta la încheietură, cu ora modificată din vreme. Mijind ochii, omul se încredinÅ£ase de adevărul spuselor ei. Trebuia să fie la lucru deja de… 60 de minute.

Degeaba a aşteptat Lola să vadă vreo urmă de panică pe chipul flegmaticului Costică sau, cum anticipase cu deliciu, să se poată amuza văzându-l cum o ia la sănătoasa.

„Nimica, mă, nimica! Åži-o scuturat tacticos piepÅ£ii paltonului, măcar că, la cât era el de pedant, nu avea niciodată nicio scamă ÅŸi-o pornit vitejeÅŸte mai departe, în pasul melcului, netulburat!”, avea să povestească Lola, peste timp, tuturor celor care aveau răbdare s-o asculte.

Râdea gros, de fiecare dată, iar dacă se nimerea să fie prin preajmă ÅŸi Floriana, doamna Micula, hohotele se înteÅ£eau de fiecare dată, deÅŸi istorioara în sine era deja răs-ÅŸtiută. La fel era ÅŸi replica invariabilă a consoartei victimei: „Ä‚sta-i bărbată-miu, È™i beÈ›iv, È™i mototol!”.

E-adevărat, lui Costică îi plăcea paharul. Cât a fost în câmpul muncii, se îmbăta, cu conÅŸtiinciozitate, bimensual: la avans ÅŸi la lichidare. Cu colegii, la birtul din cartier. Mai încolo, doar odată pe lună: în ziua de pensie. Acasă, împreună cu prietenul lui bun, Jean. Cheful în doi se încheia de fiecare dată la fel. Micula cânta cu patos „Åž-am să ce prind/Să ce bat/Cu scândura dă la pat/Să cunoÅŸci că mi-s bărbat”, cât să-l audă nevastă-sa din bucătărie ÅŸi să priceapă aluzia, chit că nu ridicase niciodată mâna asupra ei, în mai bine de 30 de ani de căsnicie.

Pe Jenică, holtei bătrân, îl ÅŸtiai că-i pleasnă când începea, cu lacrimi în ochi, să-ÅŸi jelească singurătatea: „Pe mine nime’ nu mă iubeÈ™te, numa’ Milu mă iubeÈ™te!”, Milu fiind motanul proprietate personală.

„No, Jenicule, cătă cas’ ÅŸi culcă-te, că i-o fi dor de tine lu’ Milu! Lasă-mă în fras pă mine cu beţâcu’ meu, că nu-l mai satură Dumnezo de pălincă „.

A doua zi, mahmur, Costică îşi mânca papara de la Floriana şi, deşi treaz-lumină până la pensia viitoare, continua să încaseze zilnic, cu stoicism, ironii nimicitoare legate de alcoolismul lui fără leac, culminând, întotdeauna, cu povestea spălătoarei.

Cu niÅŸte ani înainte, când îi întârziase omul la birt ÅŸi n-ajunsese la cină, Floriana se gândise să i-o coacă ÅŸi să-l lase nemâncat. Băgase-n credenÅ£ oala cu sarmale ÅŸi castronul cu ciorbă, deja răcite, încuiase totul ÅŸi lăsase pe masă doar pita. Pe aragaz trona însă cratiÅ£a în care clătise farfuriile, plină cu apă unsuroasă. Spălătoarea – o cârpiţă rostuită dintr-un cearÅŸaf rupt, căci bureÅ£i de vase nu se găseau pe-atunci – rămăsese scufundată ÅŸi ea în lichidul deasupra căruia pluteau cotoare de roÅŸie, coji de ceapă ÅŸi bule de grăsime gălbuie. Gospodina stinsese frumuÅŸel lumina în bucătărie ÅŸi se dusese în odaia bună, la somn, nu fără să-l mai suduie odată, printre dinÅ£i, pe beÅ£ivanul ei de soÅ£.

Cert e că, ajuns acasă la ore mici, pe întuneric, cherchelit bine şi rupt de foame, Costică s-a pus la ceea ce credea el a fi o binemeritată cină târzie. Dimineaţa, cu creierii încă împâcliţi de alcool, a ţinut, totuşi, să fie politicos cu nevasta şi să-i trântească unul dintre obişnuitele lui complimente casnice, ca s-o îmbune.

„Tu să mă ierÅ£i, dragă, m-am cam întrecut asară cu beutura. Să ÅŸtii că mi-o plăcut ciorba, o fo’ bună ÅŸi grasă cum îmi place mie, numa’ carnea dân ea ce-o fost mai aÅ£oasă, aÅŸa, că tare greu s-o dus în jos pă gât”, spusese capul familiei. Fără să-i răspundă, Floriana se strecurase în bucătărie. ÃŽn ajun gătise zamă de fasole verde, de post, ÅŸi oricum ÅŸi aia era sub cheie, în dulap. Reveni sufocându-se de râs: „Omuleee, mi-ai mâncat spălătoarea ÅŸi apa de pe vase!”.

Ani în ÅŸir, când MoÅŸ Costică, după vizita factorului care-i aducea pensia, se ducea să-ÅŸi ia băutură ÅŸi să bată ÅŸi pe la uÅŸa lui Jean, să-l poftească la una mică, nevastă-sa l-a însoÅ£it, rânjind cu subânÅ£eles, până la poartă: „Zi tu, minune, iar Å£i s-o făcut de-o bucată bună de cărnicuţă aÅ£oasă? Că-Å£i gătesc una mintenaÅŸ!”.

CODRINA TOMOV