Nașterea Dochianei

Războinicii noÈ™tri, marile spirite războinice ale lupilor albi,  au pornit la luptă… Deceneu, speranÈ›a mea È™i a tuturor în ctitorirea unei lumi mai bune, e cu ei… La fel È™i Burebista, care la cei cinci ani ai săi a vrut să participe la înfruntare, dacă nu ca războinic, măcar ca privitor pornit să înveÈ›e de pe acum strategii È™i tactici care să îi asigure pe viitor victoria în aprigile bătălii, pe care È™tie că îi este menit să le poarte… Are planuri măreÈ›e, Neasemuitul meu frățior… Știu că le va împlini avându-ne alături pe noi toÈ›i începând cu Deceneu È™i continunând cu Slăvitul Oroles, cu ÃŽnÈ›eleptul Oras, cu Temerarul meu tată, cu Marea-Preoteasă Or-Nika, cu Zina È™i cu mine dar È™i cu mulÈ›i alÈ›i care se vor alătura cauzei noastre măreÈ›e: făurirea unui spaÈ›iu al nemuririi prin credință care să fie model È™i pentru alÈ›ii È™i È™i pentru cei care vor veni È™i vor înÈ›elege că în trecut se află cheia unui viitor mai strălucit prin învățare, înÈ›elegere È™i asumare a faptelor È™i experienÈ›elor predecesorilor.

Mi-e teamă, totuÈ™i… Nu pentru soarta bătăliei… întrucât È™tiu că vom ieÈ™i învingători… ci pentru că mi se apropie sorocul. După calculele mele È™i ale lui Or-Nika curând va veni pe lume Dochiana – rodul iubirii zeie dintre mine È™i El… Stau È™i mă întreb: Ce simte o femeie când devine pentru prima oară mamă, când după ce nouă luni a purtat în pântece sămânÈ›a divină, aude primul scâncet?… Voi afla când va fi să fie” îmi răspund în gând … Dar cum stau È™i mă tot întreb ce È™i cum, simt că sunt udă… Vine!… Vine!… Dochiana… aÈ™a că strig:

– Or Nika, Zina veniÈ›i… Cred că… s-a declanÈ™at travaliul… UitaÈ›i, sunt udă…

Marea Preoteasă cu chip și suflet de copil îmi spune zâmbind:

– Se pare că se grăbeÈ™te să vadă lumina zilei… chiar acum când bărbaÈ›ii noÈ™tri sunt pregătiÈ›i să înceapă lupta cu bastarnii… Se naÈ™te în vremuri de încleÈ™tare È™i război… E un semn al caracterului său de luptătoare… Să nu îți fie teamă… O să fie bine… Noi, suntem aici, cu tine…

Am puseuri dureroase… Simt cum mi se contractă toÈ›i muÈ™chii… Și Dochiana loveÈ™te cu picioarele ei mici… Iar mă întreb, în gând: De unde atâta forță în niÈ™te picioruÈ™e?”… Și îmi răspund: I-o fi teamă È™i ei precum mi-e È™i mie… Nu È™tie nici ea ce se petrece… Către ce se grăbeÈ™te să pornească de acolo din mine, unde se simte bine… Dar viaÈ›a o cheamă… Și nu poate spune nu… ÃŽncearcă să se opună… È™i atunci loveÈ™te… Ea nu È™tie că pe mine mă doare fiecare lovitură… că e precum un sfredel… care mă face să È›ip…

Zina mă È›ine de mână privindu-mă zâmbitoare… ÃŽmi vorbeÈ™te tot timpul È™i e tare bine… Vocea ei e atât de caldă… ÃŽmi spune:

– Romania, vrei să îți spun care e povestea numelui meu?

– Spune, te ascult… mă liniÈ™tesc când îmi vorbeÈ™ti… Și È™i Dochiana se calmează… Uite, de cum ai pus întrebarea nu mai loveÈ™te aÈ™a tare… S-a potolit… Sigur e curioasă, ca È™i mine, de altfel… Ea aude tot ce vorbim noi… A auzit fiecare istorie pe care vreme de nouă luni mi-ai spus-o cu vocea ta duioasă în fiecare seară, înainte de culcare…È™i când va fi mare chiar dacă nu își va aminti ce anume ai povestit va È™tii că ai iubit-o… că din iubire i-ai fost îngeriță-povestitoare È™i de strajă… Acum, nu mai zăbovi ci spune, noi-două te ascultăm

Zina trăgând aer în piept începe:

– Eu nu-mi cunosc părinÈ›ii… Or-Nika m-a găsit într-o dimineață la porÈ›ile templului său… eram într-un coÈ™uleÈ› de alun… din care plângeam È™i plângeam… Cei ce m-au adus pe lume au lăsat, totuÈ™i, lângă mine un obiect care să îmi amintească de ei… Un È™irag de pietricele… Pe care eu îl È›ineam strâns în pumniÈ™or… De cum l-a văzut, Or-Nika, a È™tiut că menirea mea e să fiu asemeni pietrei care este simbol al permanenÅ£ei, al stabilităţii ÅŸi al durabilităţii… È™i că, în timp, voi învăța să modelez pietrele, să le transform… È™i chiar să-mi încrustez È™i scriu gândurile în ele… De aceea, mi-a dat puterea de a îmblânzi È™i stăpâni duhul pietrelor È™i m-a numit Zina… adică Zâna Pietrei, a Statorniciei, a RezistenÈ›ei, a Nemuririi… – am un nou puseu de durere… o strâng cu putere de mâna ei firavă de copilă… nu scoate nici un sunet… cu toate că o strâng ca într-o menghină – ÃŽi spun printre puseuri… cu vocea piÈ›igăiată de durere:

– Cu adevărat eÈ™ti o zână… Zâna mea bună… A Dochianei È™i a Neasemuitului Burebista… Lor le vei dărui ÃŽnÈ›elepciunea Zeului nostru Zamolxis care e încrustată în genele tale ca într-o stâncă… Le vei fi scut È™i pavăză È™i sfătuitor blând È™i cunoscător al multor taine… Offf Zina… nu mai pot… ce bine că eÈ™ti aici… îmi dai forță… tărie… putere… să nu mă las doborâtă de durere… Mă simt tare slăbită… Mi se închid ochii…

Or-Nika îngrijorată pentru că i se pare că pierd prea mult sânge strigă la Zina… ea care e calmă È™i impertubabilă…

-Zina, sub nici o formă să nu o laÈ™i să adoarmă… Mai povesteÈ™te ceva…

Zina o ascultă și-mi grăiește

– Războinicii noÈ™tri sunt acum în toiul luptei… ÃŽl văd ca-n vis pe Neasemuitul Burebista… PriveÈ™te cum Oroles, Oras, Deceneu È™i toÈ›i ceilaÈ›i luptă ca niÈ™te spirite războinice cu bastarnii cei cruzi… ar vrea să ia È™i el arma È™i să se avânte în luptă… dar È™tie că a promis să stea de o parte… È™i că promisiunea e promisiune È™i nu poate fi încălcată…

Degeaba îmi vorbeÈ™te… toropeala mă cuprinde… È™i capul îmi cade pe pat…

O simt pe Or-Nika cât e de speriată… Se teme pentru viaÈ›a mea… Nu e prea bine ce se întâmplă… Decorul se schimbă… Pe cerul Singidavei îl văd pe dragul meu… ÃŽmi vorbeÈ™te cu duioÈ™ie dar È™i cu forță È™i fermitate în glas:

– Să nu cumva să renunÈ›i la lupta vieÈ›ii pentru viață… Să nu cumva să îndrăznăști să ne laÈ™i pe mine È™i pe fiica noastră… Și dacă vom fi departe unul de altul: tu în munÈ›i, pe Kognaion È™i eu în diferite cetăți spre a începe procesul de unificare al tuturor daoilor până ce Burebista va mai creÈ™te È™i va fi capabil să îl continue È™i desăvârÈ™ească alături de mine… gândul că tu eÈ™ti acolo È™i eÈ™ti cu mine la bine È™i la greu oriunde È™i oricând… îmi dă tărie, îmi dă strălucire… Mă luminează… Mă fericeÈ™te… Tu È™tii, că nu prea mă descurc în a-È›i arăta că È›in la tine, total, că mă dăruiesc, deplin, È›ie, că suntem Unul în gând.. Sunt cam aspru la vorbă… È™i privirea mea e rece dar tu îmi eÈ™ti zeie, îmi eÈ™ti binecuvântare È™i speranță… Am trăit multă vreme în singurătate È™i nu mai È™tiu să fiu tandru, delicat È™i blând pe cât È›i-ai dori È™i ai merita… dar vei vedea că am să mă deschid către tine aÈ™a cum tu ai venit È™i È›i-ai pus sufletul la mine în palmă când din cetatea Arghedavei ai pornit È™i ai urcat pe acoperiÈ™ul lumii noastre dacice găsind peÈ™tera în care m-am ascuns de ochii oamenilor prea îndurerat de lumea lor ce îmi părea atât de limitată… Dar cu, prin È™i alături de tine am înÈ›eles că sunt È™i oameni aleÈ™i care merită dăruirea È™i iubirea È™i implicarea mea zeiască… AÈ™a că hai să luptăm împreună… Uite, vezi suntem la un pas de victorie… Hai să alungăm, împreună norii ce ne amenință… Să strigăm într-un glas: Victorie!

ÃŽmi revin din toropeală È™i strig cu forÈ›a a mii de avalanÈ™e È™i de uragane: VICTORIE! Și Dochiana scoate capul la lumina zilei È™i PLÂNGE… Plânge ca o ÃŽnvingătoare… E Oauuul, Oauul, Oauuul Victoriei VieÈ›ii…

Or-Nika È™i Zina îmi zâmbesc fericite… ÃŽmpreună… Am reuÈ™it să aducem la viață o altă scânteie divină…

ÃŽmi strâng în braÈ›e prunca… Pare fragilă… dar îi simt forÈ›a din felul în care mă prinde cu mânuÈ›a ei delicată… Mă strânge tare… nu vrea să-mi mai dea drumul… Mă vrea lângă È™i cu ea… Simt asta în fiecare por… Și sunt nespus de fericită…

Or-Nika îmi spune:

– Acum poÈ›i dormi, draga mea, fie È™i numai un strop… Pericolul a trecut… SunteÈ›i fenomenale amândouă… SunteÈ›i ÃŽnvigătoare… SunteÈ›i Eroine… SunteÈ›i Viață…

Autor: Cosmina Cozmean

Fragment din volumul „Omul care devenise”

Foto: Dana Fodor Mateescu