Robert De Niro și cele două iubiri: mâncarea și filmele

Actor, producător, regizor, om de afaceri şi broker financiar, Robert De Niro a avut o viaţă plină de emoţii, deghizări, ambiţii şi provocări. Bobby – cum îi spun prietenii – este capabil de blândeţe şi cruzime, în egală măsură.

Robert De Niro s-a născut în centrul artistic al New York-ului, pe 17 august 1943, în cartierul Greenwich Village, care se afla în plin proces de revigorare a talentelor. Părinţii săi aveau în apartamentul lor un mic salon artisticunde se adunau prietenii; tatăl său era pictor şi scria poezii.

Atunci, erau la modă vizitele la psihanalist pentru şedinţe de “îndreptare” mentală care să aducă lumină în viaţa de zi cu zi a omului. Majoritatea specialiştilor din domeniu erau nişte orbi călăuzitori ai chiorilor, cu influenţă nefastă în viaţa soţilor de Niro. Puşi să-şi reexamineze căsnicia, ajung la concluzia că trebuie să divorţeze, şocând toţi prietenii, pe când fiul lor avea doar doi ani. Băiatul rămâne în grija mamei.

Puştiul firav, timid şi tăcut, cu părinţi divorţaţi, care bătea solitar străzile din jurul casei sale, îşi trăieşte copilăria în cel mai boem cartier al oraşului, dezvoltându-şi pasiunea pentru cinema fără să ştie că, două străzi mai încolo, locuia Martin Scorsese; avea să-l cunoască mult mai târziu, să devină prieteni şi să joace în filmele sale.

La şcoală se remarcă prin absenţe, nu prin note bune, iar unul dintre amicii săi a confirmat că “umbla cu o carte sub braţ, ceea ce nu era în obiceiul niciunui adolescent, apoi dispărea pe undeva ca să citească”. Era palid, slab şi poreclit “Boby Milk”.

Åžcoala de Actorie Stella Adler

De Niro abandonează liceul la 16 ani şi se înscrie la cursurile de actorie ale Conservatorului Stella Adler, pe care l-a urmat trei ani. Disciplina era strictă. Băieţii veneau la şcoală în cămaşă albă, pantaloni negri la dungă, pantofi negri lustruiţi. Trei zile aveau cursuri pregătitoare ţinute de asistenţi, iar, a patra zi, apărea Stella Adler, îmbrăcată în negru, machiată excesiv, în pragul uşii de la clasă. Studenţii, în picioare, recitau: “Bună dimineaţa domnişoară Adler. Suntem încântaţi să vă întâlnim şi nerăbdători să pornim cu dumneavoastră într-o călătorie pentru a descoperi arta noastră”.

Profesoara lua loc pe scaunul din piele ca un tron, în timp ce doi asistenţi o încadrau, ca nişte gărzi de corp. Le ordona studenţilor să-şi amintească: “Viaţa voastră e o milionime din ce ştiţi. Imaginaţia vă e talentul. Restul e mătreaţă.”

Apoi îşi învăţa studenţii să creeze un personaj din exterior în interior. De Niro avea să recunoască mult mai târziu că privea actoria “ca pe o modalitate de a face lucruri pe care nu ai îndrăzni niciodată să le faci tu însuţi în viaţa reală”.

Cheia succesului lui De Niro

Tinerelul cu ochi negri şi voce blândă, care nu arăta că ar avea vreo legătură cu teatrul sau filmul, era copilul unor artişti labili psihic. “Tăcut şi clar fără niciun ban, se deplasa prin New York cu o bicicletă veche” – aşa şi-l aminteşte Shelley Winters, actriţa mult mai mare ca vârstă decât el, care s-a amestecat în viaţa lui vreo doi ani. Îl aducea pe la petreceri şi-l prezenta lumii unde el nu avea acces.

Uzând de influenţa sa la Actors Studio, unde nu era uşor să fii acceptat, i-ar fi facilitat primirea ca observator la cursuri. “N-ar fi dat nicio probă cu Lee Strasberg. Pur şi simplu nu voia“ îşi aminteşte actriţa. Nu a devenit niciodată membru, însă după rolul din filmul “Naşul II”, Strasberg în compară cu Brando şi-i oferă fără probă calitatea de membru deplin al şcolii. Pe De Niro nu l-a interesat aspectul ăsta.

În timp, rămâne la fel de necomunicativ, vorbea puţin, se ţinea pe margine la petreceri şi-i lăsa pe alţii să se manifeste. Regizorul Elia Kazan avea să observe că are ceea ce constituia cheia succesului pentru majoritatea starurilor: “atracţia sexuală, charisma şi să demonstreze că poate juca”. Ca actor avea să fie diferit de mulţi actori care jucau la Hollywood. Dădea rar înterviuri, iar, atunci când se întâmpla, vorbea doar despre filmele sale refuzând întrebările despre viaţa personală.

Încrederea lui Scorsese în magia lui De Niro

Tânărul Scorsese avea un astm bronşic cronic, petrecându-şi adolescenţa mai mult pe acasă. Părinţii i-au cumpărat un televizor ca să vadă filme şi să nu se plictisească. Îşi doreşte să devină preot catolic, dar rezultatele şcolare erau slabe, aşa că e nevoit să urmeze secţia de film de la New York University.

De Niro şi Scorsese s-au cunoscut la o petrecere de Crăciun. “Am crescut amândoi în aceeaşi zonă şi mai cred că ne simţeam cumva marginalizaţi”, spunea adesea regizorul. Soţia acestuia, de atunci, actriţa Julie Cameron, îşi aminteşte: “De Niro a găsit în Martin unica persoană care e în stare să vorbească 15 minute despre cum să lege un personaj nodul la cravată. Asta i-a unit şi, de atunci, i-am văzut ţinând-o tot aşa, zece ore non-stop.”

Actorul găsise în Scorsese un colaborator care nu avea să satisfacă niciodată aşteptările Hollywoodului de conformare faţă de sindromul vedetismului. Încrederea lui Scorsese în magia lui De Niro s-a regăsit în reacţia publicului la filmele unde a fost distribuit.

“Juca teatru şi când făcea dragoste”

Viaţa personală a actorului era discretă şi plină de bun simţ. Avea o simpatie faţă de frumuseţile afro-americane, mai ales pentru actriţele de culoare. Actriţa Diahnne Abbott avea o fiică de şase ani, lucra cu jumătate de normă într-un bar pentru a-şi putea creşte copilul. S-au întâlnit într-un restaurant. “La început nu l-am plăcut. Mă tot suna să ne vedem. M-a atras că avea o abordare blândă. A fost genul de atracţie reciprocă, născută din insistenţa lui”.

Relaţia lor a fost fluctuantă şi pasională. Se căsătoresc, actorul îi înfiază fata. El pleca cu săptămânile, era absorbit de rol. Diahnne nu mai putea trăi cu el şi cu personajele pe care le amestecase în relaţia lor, prin profesia sa. În perioada divorţului, actorul a avut o relaţie secretă cu modelul de culoare Toukie (Doris Smith, pe numele real).

În timp ce lucra la filmul “Taurul furios” cântăreaţa de culoare Helena Springs, care avea 20 de ani, pe care a “agăţat-o” la semafor, în timp ce-şi conduceau maşinile personale, intră în viaţa lui. “De Niro juca teatru şi când făcea dragoste” îşi aminteşte cântăreaţa. După primul avort, a urmat o sarcină dusă până la capăt cu greu deoarece actorul nu dorea copii, ca apoi, după naştere, să pună fetiţei numele de Nina.

Scenele lor pasionale din dormitor culminează exploziv la tribunal, în 1992, cu un proces de lungă durată pentru stabilirea paternităţii. Cântăreaţa se căsătoreşte cu Anthony Lisanderello care doreşte să o înfieze pe Nina, dar avea nevoie de acordul presupusului “tată”. De Niro se opune. În numeroase rânduri Helena îi cere actorului să contribuie cu bani la educaţia copilului, urmând ca fata să-l recunoască drept tată. Procesul cu trei teste de paternitate a durat vreo doi ani. Fetiţa nu era a lui De Niro. Îşi amintise că în acea perioadă avusese şi o relaţie sexuală cu un şofer care, între timp, decedase.

Tabloidele anunţaseră că De Niro se vedea cu modelul de culoare Naomi Campbell, despre care se spunea că avusese relaţii amoroase cu Mike Tyson, Sylvester Stallone şi Eric Clapton. Top modelul ardea de nerăbdare să confirme zvonul în faţa lumii. Întrebată ce iubea mai mult la actor, într-un interviu pentru revista “Hello!”, răspunde: “De Niro este înţelegător, un adevărat sprijin pentru mine. Sunt o persoană care are nevoie de multă iubire. Iubirea mă face mai fericită”. Episodul sentimental a avut un final discret.

Grace Hightower era o stewardeză de origine afro-americană pe care o întâlnise cu nişte ani în urmă, când aceasta conducea restaurantul “Mr. Chow’s” din New York. În martie 1996 formau un cuplu, după cum se menţiona în “New York Times”. Pe durata filmărilor la “Jakie Brown”, actorul închiriază o casă contra sumei de 30 000 de dolari pe lună, în Brentwood, şi o cere în căsătorie. Au oficializat relaţia lungă şi furtunoasă în 17 iunie 1997. În ciuda naşterii fiului lor Elliot, în 1999 cei doi depun cerere de divorţ.

Avocaţii lui Grace au solicitat actorului un test antidoping. Actorul şi-a acuzat nevasta de temperament violent dăunător copilului, iar judecătorul le-a recomandat amândurora şedinţe la psihanalist, ca să-şi rezolve conflictele, după divorţ.

Un cartier, o casă de producţie, un festival de film, un mod de viaţă: TriBeCa

TriBeCa era o zona cu nişte cartiere sărace ale New Yorkului unde De Niro îşi înfiinţează propria companie producătoare de film, unde nimeni nu credea că se poate face ceva, urmându-şi ambiţia de a transforma zona într-un centru de film şi artă.

Primul film produs este “Promotoriul groazei” ce a avut încasări de 182 de milioane de dolari la nivel internaţional. Începând din 1990 “TriBeCa Productions” a fost implicată şi în producţii de televiziune. Miza era mare, la fel şi riscul. Zona devine portofoliu imobiliar, iar De Niro dezvoltă un imperiu al restaurantelor ce se extind în lanţ până spre Coasta de Vest.

Când avioanele au lovit turnurile gemene World Trade Center în 11 septembrie, De Niro a organizat un serviciu non-stop de distribuţie de hrană şi băuturi de la restaurantele sale pentru echipajele de pompieri implicându-se în activităţile ce au succedat şocului.

În 1993, la o lună după finalizarea procesului de paternitate cu Helena Springs, moare tatăl său. Pentru că filmul “Poveste din Bronx” era la masa de montaj, actorul inserează un gând nobil pe generic despre De Niro senior. În ultimii ani deveniseră apropiaţi, iar acesta era o figură cunoscută în TriBeCa Grill. Deniro Jr. expusese picturile sale pe un perete şi pusese un poster mare în biroul său. Se împăcase demult cu ideea că fusese bisexual.

A iniţiat Festivalul de Film “TriBeCa” pentru a celebra New Yorkul ca centru major al producţiei cinematografice şi pentru a sprijini zona. Au participat 1300 de voluntari la organizare, festivalul a avut succes, din perspectiva selecţiei filmelor ce au inclus competiţii jurizate pentru lungmetraje, de ficţiune, documentare şi scurt metraje şi o serie de “Best of new York”, filme clasice restaurate, secţiune creată de Martin Scorsese. Între timp a devenit unul dintre cele mai mari festivaluri de film din lume şi o rampă de lansare a proiectelor de la Hollywood.

A primit Medalia de Onoare “Jacqueline Kennedy Onassis” pentru remarcabila contribuţie la dezvoltarea zonei TriBeCa din New York, precum şi pentru intervenţiile lui suplimentare în Harlem, care dăduseră un impuls modernizărilor din acea zonă lovită de sărăcie.

Filme, premii, cancer de prostată

Robert De Niro a apărut în 75 de filme între 1992 și 2008, a primit două Oscaruri, mai multe nominalizări la diverse premii şi a învins cancerul de prostată. A dat tot ce a putut în rolurile pe care le-a jucat în filmele: “Naşul II”, “Şoferul de taxi”, “Taurul furios”, “Vânătorul de cerbi”, “Incoruptibilii”, “Promotoriul groazei”- sunt doar câteva filme care pot fi văzute şi peste 50 de ani.

De-a lungul vieţii sale a fost provocat şi s-a confruntat cu situaţii care nu au de-a face cu actoria, ci cu latura comercială a lumii, în care se cufundase. Învăţase de la Stella Adler că indiferent în ce se implică, să nu dea din timp şi energie decât 80%; în felul acesta, şi-a aplicat regula generată de aur şi mitul conform cărora nu şi-ar fi pus toate cărţile pe masă. Banii nu l-au interesat prea mult, a ştiut să-i facă, apoi îi cheltuia pe maşini şi haine. Casa actorului a fost întotdeauna mobilată modest. Are două iubri asupra cărora doreşte controlul: mâncarea şi filmele.

Actorii, despre Robert De Niro

Marlon Brando: „De Niro este un actor talentat. Mă îndoiesc că el însuşi îşi dă seama cât de bun este cu adevărat.”

Meryl Streep: „Când îl priveşti în ochi e ca şi cum ai privi în adâncuri fără fund. În scenele mele cu el, am simţit irealitatea platoului, a camerelor şi a tuturor lucrurilor care căutau să se amestece. Ochii lui Bobby erau ca – oh! M-am simţit învăluită de privirea lor. Emoţii intense chiar la suprafaţă.”

Sean Connery: „Când interpretează personaje dezagreabile mulţi actori transmit publicului semnale prin care zic: de fapt, eu nu sunt aşa. De Niro nu a făcut asta niciodată. El întotdeauna a fost una cu personajul. Unii chiar l-au comparat cu Laurence Olivier.”

Neil Jordan: „Bob este un actor de o factură aparte. Dovedeşte o onestitate şi o simplitate remarcabile în ceea ce face, dar dacă scenariul îi cere să reacţioneze la vederea unei mulţimi care aleargă în direcţia lui, aproape că eşti nevoit să-i pui mulţimea să alerge după el.”

(Sursa: John Parker – Robert de Niro. Portretul unei legende)

Autor articol: Monica ANDREI, critic de teatru