Dacă n-ar fi existat, ar fi trebuit inventate. Pe Erzsi ÅŸi Bezsi le-am cunoscut în trenul de BucureÅŸti. Să tot fie mai mult de 20 de ani de-atunci. Aveam de mers o noapte întreagă până la destinaÈ›ie, să cobor în Gara de Nord È™i să aÈ™tept legătura – un amărât de personal – până la S. Unde aveam să mă văd, după vreo lună de sfâșietoare convorbiri telefonice pe fix, cu destul de noul meu iubit. Cum respectivul nu-mi era È™i concitadin, conveniserăm să ne întâlnim pe teren neutru, nici la mine-n Banat, nici la el, în Capitală, È™i să petrecem împreună, într-un mic oraÅŸ cu nume urât, o săptămână de vis.
Până atunci, iată-mă în compartiment. Cu Erzsi și Bezsi. Unguroaice, Erzsebet în acte amândouă și prietene de-o viață. Aveau, fiecare, câte 77 de anișori. Erzsi, cu părul scurt, numai bucle albe ca zăpada, obraji roz și pufoși și ochi pieziși, două virgule albastre sticlind a veselie, mi s-a prezentat, într-o română fără cusur, Elisabeta Jucan. Și mi-a propus repede să ne tutuim, fără să-i pese că de-abia împlinisem trei decenii. M-am executat.
Era haioasă È™i volubilă. Bezsi, în schimb, era acră. Genul de strică-chef. Cu o față mică È™i stafidită, sprâncene ridicate-n sus, perpetuu mirate, È™i colÈ›urile gurii opintind spre bărbie la vale, într-o schimă de uÈ™or dezgust. Pe cât de entuziastă se dovedea Erzsi, care mergea la BucureÈ™ti să desluÈ™ească iÈ›ele unui proces È™i, după propria-i mărturisire, „să mânce o prăjitură la CapÅŸa„, pe-atât de mult cârtea cealaltă. Prima se bucura ca o fetiÅŸcană, de parcă o-aÅŸtepta cea mai grozavă aventură. A doua, deÅŸi urnită la drum în mod benevol, fără vreo treabă anume, se chinuia s-o aducă la realitate văicărindu-se ba că-i frig în vagon, ba c-o dor picioarele. „Te Erzsi te, mai bine stat io la casa meu. AÅŸa, no, ridicat banke bani plesare ÅŸi uită, îi frig!„
Era politicoasă, totuşi, cu mine. O mai scăpa câte-un pic pe ungureşte, dar se căznea să vorbească limba pe care o înţelegeam şi eu.
Spre dimineaţă, pentru că somnul ne ocolea, am început să… cântăm romanÅ£e. Cât ne Å£inea gura. De la amintirile Elisabetei Jucan ni s-a tras, că se apucase să povestească de balurile din TimiÅŸoara tinereÅ£ii ei de fostă vătmăniţă pe tramvai, măritată cu un oltean de la Vânju Mare. A fost amuzant.
La despărÅ£ire, Erzsi mi-a lăsat numărul de telefon de-acasă. S-o sun neapărat când mă întorc în oraÅŸ ÅŸi să-i fac o vizită, că tare-i plac musafirii ÅŸi nu-i mai prea are de când i s-a dus bărbatul, „Dumnezeu să-l odihnească, că fain om o fost, ÅŸ-o ţânut casa deschisă ÅŸi masa întinsă, nu ca alÅ£i scârÅ£ari de încuiau ÅŸi oalele goale cu cheia-n credenÅ£!„.
Am promis că ne vom revedea în vreo două săptămâni. Ne-am despărÅ£it în gară cu îmbrăţişări, apoi Erzsi ÅŸi Bezsi au plecat în treaba lor, iar eu – la S., unde se presupunea că marea mea iubire mă aÅŸtepta cu nerăbdare la hotelul unde se va fi cazat deja de câteva ore.
Ajunsă la uÅŸa camerei, am bătut cu inima trepidând. Am apăsat clanÅ£a, doar-doar e deschis ÅŸi aterizez în braÅ£ele omului drag. Era înăuntru, pe pat. Lângă el, semi-nudă ÅŸi îmbujorată, o – probabil – prostituată locală. Jună ÅŸi cam de gang, din câte am putut să observ înainte de a-mi lua tălpăşiÅ£a, cu coada între picioare. Descopeream una dintre legile masculinităţii: odată erect, organul va fi singurul care-Å£i va dicta direcÅ£ia de mers. ÃŽn fine.
Am revenit, cu toate corăbiile înecate, la domiciliu. Åži da, am vizitat-o pe Erzsi. Locuia într-o casă veche al cărei interior reprezenta mostra perfectă de kitsch proletar autohton din anii 50. Nu lipsea absolut nimic: nici balerinele de ghips, chilipir de bâlci, nici fotografia cu ramă de scoici „Souvenir de la Mamaia”, nici televizorul „Rubin” cu peÅŸte de sticlă, nici cartonul cu portrete de actori decupate din Almanahul „Cinema”: Jean Marais, Ava Gardner, Myrna Loy…
Ţin minte c-am mâncat nişte sarmale absolut fabuloase, am râs în hohote, l-am pomenit pe răposatul Jucan, care ne privea solemn din poza de nuntă, atârnată-ntr-uncui pe peretele dat cu rola, şi-am mângâiat-o cu foc pe Ţiţi, o mâţă alb-negru, cam grasă şi saşie.
La plecare, Erzsi m-a poftit să mai trec pe la ea, să-mi ghicească în cărÅ£i ungureÅŸti. N-am făcut-o. Azi îmi pare rău. Nu după craiul de ghindă de se dusese dracului cu dama de tobă, ci fiindcă n-am mai găsit timp să stau la taclale cu prietena mea din tren, cea cu păr coliliu, obraji roz ÅŸi ochi albaÅŸtri, piÅŸicheri, două virgule vesele…
CODRINA DIANA TOMOV
Leave a Reply