Păjamaua lui Baci Nica

Tare s-a mai bucurat Baci Nica din CăpruÈ›a când nepotu-su, GinuÈ›u’, i-a trimis de la oraÅŸ colet ÅŸi scrisoare. Nici n-a trebui să meargă prea departe după ele, căci atelierul lui de „bărbiri” al satului era gard în gard cu PoÅŸtăriÅ£ele. AÅŸa-i zicea toată lumea casei boiereÅŸti de pe tolchiÅŸ, cu camere ÅŸi fereste înalte, acoperite cu obloane verticale de lemn.

Cândva, aparţinuse unor evreice, surorile Raustein, iar după naţionalizare bătrânelor li se îngăduise să locuiască în continuare acolo, înghesuite amândouă într-o cămăruţă, în vreme ce în odăile încăpătoare şi elegante se instalase oficiul poştal. De-atunci, nimeni nu le-a mai zis celor două cucoane, Etty şi Yenta, altfel decât Poştăriţele, iar după moartea lor numele a rămas al locului, al casei de pe uliţa mare străjuită cu castani umbroşi. Primăvara, când dintre frunzele lor se iţeau candelabrele florilor albe şi roşii, se umplea de mireasmă Căpruţa, de ieşeau pe la geam călătorii din Săgeata Verde, tramvaiul podgoriei Aradului, să-şi umple plămânii cu parfum dulce.

Nici nu ÅŸtia Baci Nica de unde să apuce pachetul pătrăţos, îmbrăcat în hârtie lucioasă, cu model. N-ar fi vrut să strice nici panglica lată, albastră, cu „fontă”, nici înveliÅŸul de culoarea untului, împodobit cu cocoÅŸi galbeni. Era numa’ bun, îşi zicea bătrânul, pentru stelajul din ÅŸpaiÅ£, că doar veneau PaÅŸtile ÅŸi se cădea să facă ÅŸi el, cum putea, „curăţănie”. Până la urmă, cu puÅ£ină îndemânare ÅŸi un strop de răbdare, reuÅŸi să scoată la iveală cutia de carton. O deschise ÅŸi dădu de-un costum nou-nouÅ£, frumos împăturit. Haina deasupra, pantalonii dedesubt.

„Cum s-o gingit el la mine, GinuÅ£u’ lu moÅŸu’, s-am io un rând gi Å£oale noi în Duminica ÃŽnvierii, când mă duc la strană să cânt…” Baci Nica îşi aduse aminte de alte timpuri ÅŸi alte sărbători. ÃŽncă din pruncie, de două ori pe an, de PaÅŸti ÅŸi de Crăciun, intra-n biserică îmbrăcat proaspăt, cu nou. AÅŸa apucase la maică-sa, Iosana, în vremea chimeÅŸilor ÅŸi-a izmenelor largi de pânză cusute-n casă cu Singeru’, aÅŸa mersese mai departe când, după cătănie, pentru meritul de-a fi fost „ăl măi prima gi pă tătă ÅŸcoala profesională”, taică-su îl răsplătise cu primele lui „haine gi domn”, cumpărate din Arad, de la „Wolf ÅŸi fiii”.

Altfel, în zi de lucru, la el la frizerie, purtase mereu câte o cămaşă albă, bine scrobită ÅŸi călcată cât a trăit nevastă-sa, LucreÅ£ia, apoi doar spălată cum trebuie, ÅŸi o pereche simplă de nădragi peste care încingea ÅŸurÅ£a. Åži acum, la aproape 80 de ani, tot bărbiriul satului rămăsese. Chiar dacă lucra numai când avea chef ÅŸi se ocupa numai de moÅŸii din CăpruÅ£a, pe care-i ÅŸtia de copil, nu se dădea rupt de încăperea scundă, de scaunul greu, de oglinda mare ÅŸi veche, de „curaua” lui dragă ÅŸi de brici. Iubea mirosul locului – apă de lavandă – ÅŸi poveÅŸtile oamenilor care-i călcau pragul.

Azi, în Duminica PaÅŸtilor, altele aveau să-i fie drumurile ÅŸi rosturile. Era proaspăt ras, tuns ÅŸi frezat, încă din zori, iar cu o seară înainte încălzise ÅŸi apă în troaca de plev, să se spele. Hotărî să se „cicească”, să se îmbrace în costumul cel bun de la GinuÅ£u’.

ÃŽÅŸi luă maieul ÅŸi chiloÅ£ii – tot noi ÅŸi aceia, din cei rânduiÅ£i „pentru caz gi spital, Doamne feri ÅŸi apără!”, îşi puse pantalonii. Apoi închise haina cu bumbii, până sus, încântat că are ÅŸi buzunare. „Numa’ bine, două jeburi ÅŸi-ncă unu’ la piept, numa’ bine'”, gândi, privindu-se atent în oglinda înaltă, „cu tauletă”. Trecu expert pieptenele prin părul alb ÅŸi rar, luă bastonul de lemn de cireÅŸ ÅŸi ieÅŸi. Se împrimăvărase, iar soarele strălucea frumos pe cerul CăpruÅ£ei.

„… Că nu degeaba-i vorba aia cu <<fain ca-n zâua ÃŽnvierii>>”, gândi Baci Nica, anticipând cu deliciu Sfânta Liturghie, statul în strană, cântatul ÅŸi întâlnirea cu prietenul lui vechi, Popa Mâţu’. Pierdut cum era într-ale lui, aproape tresări la salutul lui Cornel.

– Servus, maistore, da’ inge te duci aÅŸa ocoÅŸ? Or’ eÅŸti lud, să te preumbli prin sat cu Å£oalele aiestea, ca la Å£ircus?

– No servus, ÅŸustăre, da’ ce-ai cu mine? ÃŽs noi, ca să ÅŸtii, le-am primit ca cadău de la GinuÅ£u’, de la oraÅŸ!

– Mă, tu eÅŸti dus? Asta-i păjămauă, mă, tătă zâua!

– Tu gingeÅŸti că io-s prost? Zî, ie o’ ba! Ce, crez’ că i-o n-am văzut că nu-i ÅŸtofă ge-a groasă? ÃŽi costum gi vară!

– Gi vară, Doamne cacă-l, gi vară, cum nu, aÅŸa, alb…

– Asta-i, că nu eÅŸti tu umblat prîn lume ÅŸ-ai rămas prostăcan… Dac-ai fi fost la Balul Primăriei l-ai fi văzut pă ăla, Teleki, nepotu’ lu grofu’, în alb din cap până-n picioare, ba şî clopu’ tăt alb i-o fo’!

– Dară nu, ce să zîc, da’ ce porÅ£i tu nu-i costum, că-i păjămauă, că are ÅŸi vrâste.

– Mă Cornele, tu vrei să mă-nnervezi la zî mare, hai, spune… Da’ când am fost giune, că tu ÅŸi la mine la nunt-ai fo’, şî la cununie, şî la uspăţ, nu tot cu vrâste mi-or fo’ haina ÅŸi nădragii, numa’ că negre? Hai şî dă-te dân drum, să trec, că m-aÅŸteaptă săracu’ Popa Mâţu’, Dumnezo să-l alduiască!

Hotărât ÅŸi Å£anÅ£oÅŸ, cu pieptul scos înafară, Baci Nica făcu un pas în lateral ÅŸi plecă în grabă, lăsându-ÅŸi interlocutorul cu gura căscată ÅŸi replica-n gâtlej. Mai apucă omul doar să se uite lung după bărbiriul din CăpruÅ£a, care deja urca dealul bisericii. „Ni tu, la el, cu păjămaua… O bolânzât ÅŸ-ăsta, ca uncioaia Marta lu’ Păsulă”, se cruci ÅŸustărul.

„Hristos a înviat din morÅ£i/Cu moartea pre moarte călcând”, răsună peste sat cântarea ÃŽnvierii, aceeaÅŸi ÅŸi pentru domni, ÅŸi pentru oamenii de rând, care nu ÅŸtiu ce-i păjămaua…

Ajuns la biserică, Baci Nica a aflat, până la urmă, ce-i aceea pijama. L-a lămurit Popa Mâţu că nu-i Å£ol de gală, ci de îmbrăcat noaptea, când dormi, ÅŸi l-a trimis acasă după ce i-a dat cu împrumut pantalonii de lucru ai crâsnicului ToduÅ£ ÅŸi un zobon împletit de lână, să È™i-l pună pe spinare. Ba chiar l-a îndemnat să meargă prin spate, „pă la Drina şî prin grăgini”, să nu-l vadă careva ÅŸi să se râdă de el. Acum, ÅŸi bărbiriul, ÅŸi părintele, ÅŸi ÅŸustărul Cornel odihnesc în cimitirul din capul satului.

Casa de la tolchiÅŸ e ÅŸi azi în picioare. S-a mai numit „PoÅŸtăriÅ£ele” ÅŸi pe când au locuit-o, în parte, Floriana ÅŸi Costică Micula, cu verii lor, Măriuţă ÅŸi Pătru Ladariu. La fel a fost ÅŸi ceva mai târziu, când trei camere a ocupat Floriana singură, iar celelalte trei au aparÅ£inut cuplului de pocăiÅ£i Nicu ÅŸi Stela ÅŸi fetiÅ£ei lor, botezate, surprinzător, nu Rebeca, Estera sau Tabita, ci, poetic, Ofelia – Camelia.

ÃŽn zilele noastre, locul se cheamă „La măgăzânu’ lu’ ţâgana”. Castanii din faţă au fost tăiaÅ£i fără milă, ferestrele boiereÅŸti au fost înlocuite cu termopan ÅŸi plastic, iar „ÅŸtrecu’ „, ÅŸina tramvaiului verde, s-a înfundat încet în pământ. Din cele de demult a mai rămas în casă, în soba de la stradă rânduită cândva ca dormitor cu două paturi late, cu saltele umplute cu ÅŸuÅŸorcă, ÅŸi dulapuri în care erau puse la păstrare generaÅ£ii de borcane cu dulceaţă ÅŸi compot, numai tabloul cu fetiÅ£a. O pictură datând de pe la 1900, în ramă grea, aurită, portretul romantic al unei copile de doi-trei aniÅŸori, surprinsă în mijlocul naturii. Are păr creÅ£, o rochie albă de voal, ciorapi trei-sferturi ÅŸi Å£ine în mână o minge dungată. Dar asta e o altă poveste…

Codrina Tomov