Ce-i ăla… antiroman?

Când Dinişor era prin clasa a VI-a, pe maică-sa o pocnise inspiraţia şi se apucase să scrie o carte. Totul pornise, realmente, de la un vis oarecum fantastic, interesant din cale-afară şi, tocmai de aceea, uşor de povestit, iar Mia T. se gândise să-l transforme în prologul unui roman care se năştea în spaţiul oniric şi se preschimba, treptat, într-o complicată poveste de dragoste iscată între Goruna, eroina principală, şi Voicu, iubitul din tinereţe, pierdut şi regăsit peste ani în împrejurări spectaculoase, prevestite de visul dintâi. Schiţa era făcută, trebuia doar să aştearnă, filă după filă, capitolele, să dezvolte şi să ramifice naraţiunea, să contureze şi personajele secundare, pe copiii şi soţul Gorunei, respectiv pe unica fiică, deja adultă, a lui Voicu.

Primul capitol fusese floare la ureche, căci Mia nu avu altceva de făcut decât să aştearnă pe hârtie ceea ce visase în noaptea aceea de aprilie, doar că, după aceea, literatura se vădi lucru peste măsură de anevoios. Profesoară de română, femeia nu se temea de cuvinte şi fraze, doar că, perfecţionistă din fire, şlefuia îndelung fiecare paragraf, tâind, refăcând şi iar tăind, adăugând, reluând şi, de multe ori, transformând foaia într-un ghemotoc pe care-l arunca în coşul de sub birou. Când avea câte-un fragment gata, îl citea cu voce tare soţului ei, V., şi, desigur, lui Dinişor, care adora în continuare să petreacă timpul liber în compania adulţilor, asistând la discuţiile lor.

Uneori, se întâmpla să participe la aceste sesiuni de lectură ÅŸi Pupi, Anca sau Aurora, prietenele Miei, iar dezbaterile ulterioare meritau urmărite cu sufletul la gură, ca un fel de prelungire a romanului însuÅŸi, care, între timp, se alesese ÅŸi cu un titlu: „Cântec pierdut”.

Fetiţa se abţinea să se amestece în aceste exegeze, deşi avea părerile ei despre roman şi evoluţia lui. Credea că primul capitol fusese într-adevăr excelent, debutul în forţă al unei poveşti care se anunţa captivantă, doar că, din păcate, continuarea alunecase într-o zonă cam prea romantică. Nu romanţioasă, totuşi, dar suficient de indigestă pentru puştoaica de doisprezece ani, care tocmai trecea printr-o perioadă carteziană, absolutizând puterea raţiunii şi amendând cu cinism toate formele de sentimentalism, mai ales pe ale maică-sii. După gustul lui Dinişor, titlul cărţii era uşor edulcorat, iar numele principalului personaj feminin de-a dreptul artificial. Pe bune, Goruna? Cel mai tare o indignase însă ideea potrivit căreia tipa în cauză, o babă de vreo 38 de ani, se putea îndrăgosti. Ei bine, asta era chiar ridicol. De câte ori se gândea la asta, ajungea cu mintea la fatidicul 2000, anul sfârşitului lumii. Dacă-l va prinde, va avea ea însăşi deja 32 de ani. Va muri? Nicio pagubă! La vârsta aia mai aştepţi doar sapa şi lopata, oricum. Şi hoaşca asta, Goruna, se dă în stambă cu Voicu ăla.

Oare maică-sa chiar nu realiza că povestea devine neverosimilă? În fine, nu putea să-i spună toate astea. S-ar fi simţit profund jignită şi de cugetările pe seama romanului, şi de treaba cu etatea. Avea 42 de ani şi nu realiza că-i babă, chiar deloc. Dinişor nu-şi putea explica asta, că doar Mica era o tipă inteligentă.

ÃŽntr-o după-amiază lungă ÅŸi plicticoasă de duminică, fetiÅ£a se hotărî s-o combată altfel, într-o manieră mai subtilă. AÅŸa, nimeni n-ar fi putut s-o acuze că-i obraznică sau că se amestecă în viaÅ£a ÅŸi conversaÅ£iile oamenilor mari în loc să-ÅŸi vadă de păpuÅŸile ÅŸi desenele ei. Decise să scrie ea însăşi o carte ÅŸi chiar trecu la fapte. Titlul ales era „Tocăniţă de cartofi”, iar eroina – chiar Goruna, rebotezată Maricica, dar încă recognoscibilă printre cunoscătorii textului matern. Ei bine, spre deosebire de personajul central din „Cântec pierdut”, al lui DiniÅŸor întorcea spatele unei posibile idile cu un fost iubit din studenÅ£ie ÅŸi-ÅŸi găsea fericirea în bucătărie. Å¢elul ÅŸi sensul suprem al vieÅ£ii ei era să-l hrănească pe bărbată-su, Gyusi, cu bucate gustoase, după reÅ£ete elaborate. Åži să vadă cum, de la o săptămână la alta, pântecele consortului se rotunjea din ce în ce mai mult. Cum să mai suspini la lună după nu ÅŸtiu ce amoruri defuncte, când trăieÅŸti o asemenea împlinire?

În fine, cam asta fusese ideea. După vreo 30 de pagini, se oprise. Tot de plictiseală. Numai că apucase să le citească părinţilor opera, şi încă într-un moment în care primeau vizita lui G.S., scriitor cunoscut şi bun prieten.

După aceea, Mia T. s-a lăsat de „Cântec pierdut”. Musafirul făcuse o gafă monumentală, afirmând că antiromanul copilei e mai bun… FetiÅ£a se văzu nevoită să apeleze la Micul DicÅ£ionar Enciclopedic ca să afle ce-i ăla antiroman.

CODRINA DIANA TOMOV