Să fi căutat în tot liceul şi n-ai fi putut găsi două surori mai diferite decât Minişencele. Dacă le-ai fi întâlnit separat nici nu ţi-ar fi trecut prin gând că-s de-o mamă şi de-un tată sau că au crescut, amândouă, în aceleaşi condiţii, hrănite, educate şi dădăcite la fel.
La chip şi statură, Nătăşica se izbise străbunică-sii: bălaie şi cârlionţată, cu o feţişoară angelică, un ten de porţelan şi ochi mari, albaştri, era subţire s-o frângi cu o mână, dulce şi înfiorător de toantă. N-aveai cum s-o treci cu vederea, căci alăturarea dintre înfăţişarea de zânuţă fragilă, zugrăvită în culori pastelate, şi tembelismul aparte o făcea de neuitat. Era de-o prostie serenă, binevoitoare şi solară, iar imbecilităţile pe care le enunţa pe bandă rulantă (avea o colecţie inepuizabilă de platitudini, asezonată cu perle de cultură gigant, pe care ţi le puteai lesne imagina de mărimea oului de struţ) te făceau să pricepi, la propriu şi nemijlocit, ce înseamnă să-ţi stea mintea-n loc.
Sentimentele profesorilor – de fapt, ale tuturor adulÅ£ilor – faţă de NataÅŸa MiniÅŸan oscilau dramatic între duioÅŸia stârnită atavic de frumuseÅ£ea ÅŸi gracilitatea ei, neverosimile ambele, ÅŸi stupefacÅ£ia pe care Å£i-o provoacă, întotdeauna, tâmpenia în exces, deloc conÅŸtientizată ÅŸi etalată cu o suavă naturaleÅ£e. Expresia ei favorită era: „N-am înÅ£eles”, însoÅ£ită mereu de întrebarea conexă: „ÃŽmi puteÅ£i explica?”, iar numărul fenomenelor, situaÅ£iilor ÅŸi cuvintelor pe care fetiÅŸoara nu le pricepea întrecea orice închipuire, nu numai pe cele modeste.
Soră-sa, cu un an mai mare, Minodora, era altă plămadă. ÃŽnaltă, ciolănoasă ÅŸi slabă, brunetă pana corbului ÅŸi cu ochelari de vedere, intimida prin aspectul cabalino-auster, dar ÅŸi prin inteligenÅ£a sclipitoare pe care nu făcea niciun efort s-o ascundă. Pe lângă mintea ascuÅ£ită ÅŸi cuprinzătoare, natura o înzestrase cu o fantezie vie ÅŸi o doză sănătoasă de umor – zi mai degrabă sarcasm – care-i însoÅ£ea aproape toate remarcile.
Dacă Nătăşica alesese să se facă educatoare pentru că-i plăceau „copilaÅŸii mici ÅŸi vacanÅ£a de vară”, după cum mărturisea uneori cu un zâmbet dezarmant, Minodora decisese să se dedice învăţământului preÅŸcolar „pentru că, dacă e să educi gândirea unui individ, trebuie să-l modelezi încă din primii ani de viaţă, cei mai importanÅ£i, ca să îmbunătăţeÅŸti specia umană”. Credea din tot sufletul în înaltele virtuÅ£i ale răbdării, perseverenÅ£ei, strădaniei necurmate ÅŸi în alte asemenea valori care pe soră-sa, preocupată exclusiv de haine, cosmeticale ÅŸi romane de dragoste, o lăsau rece.
Creier de bibilică, NataÅŸa trăia exclusiv pentru „rochiÅ£ele” ei, citea cu nesaÅ£ cărÅ£i stupide, încredinÅ£ată că întâmplările de-acolo sunt ” fix ca-n viaţă”, ÅŸi aÅŸtepta să termine cât mai repede liceul, să lucreze într-o „grădiiiiniiiţă drăăăguuuţăăă”, să se mărite cu Mirel, care o adora încă din primară, ÅŸi să facă doi copii, de preferinţă gemeni.
Pe Minodora o bântuiau alte planuri. După absolvire, avea să dea admitere la facultate. Se visa profesoară de pedagogie, ca diriginta ei, Mia Tomescu, însă viza ÅŸi-un doctorat. Poate, de ce nu, chiar o carieră academică…
Până atunci, mai aveau de tras amândouă. Bruneta se pregătea pentru bacalaureat, iar blonda Nătăşica, educatoare practicantă la grupa mijlocie, pentru o iminentă lecţie deschisă. În mod normal, o asemenea perspectivă ar fi avut de ce să-ţi trimită fiori pe şira spinării. Urmau să fie de faţă greii liceului, în frunte cu directorul Popeciu, despre a cărui severitate circulau prin şcoală legende transmise din generaţie-n generaţie. Doar că mezina Minişan nu sesiza deloc gravitatea situaţiei.
Åžtia doar că trebuie să fie la clasă la ora 9, să predea cum s-o pricepe mai bine ÅŸi să ilustreze importanÅ£a elementului-surpriză în lecÅ£iile pentru preÅŸcolari. Nu era mare lucru. ÃŽÅŸi pregătise din timp materialul didactic. Ceruse de la magazie planÅŸele mari cu animalele domestice ÅŸi confecÅ£ionase, cu entuziasm, „perdeluÈ›e delicioase”, cu care să le acopere înainte de a le prezenta copiiilor: „cea roz pentru văcuță, albastră pentru cățel, galbenă pentru gâște”, numărase ea pe degete, încreÅ£ind uÅŸor fruntea.
ÃŽn dimineaÅ£a cu pricina, la lecÅ£ie, introducerea îi ieÅŸise perfect, iar cei mici fuseseră cuminÅ£i. Absenta – Har Domnului! – Mugurel Alexe, neastâmpăratul ÅŸi obraznicul grupei, bolnav de gripă. Ce mai, se brodise perfect ÅŸi dacă, pe la început, o traversase, totuÅŸi, ceva ce s-ar fi putut numi emoÅ£ie, lucrurile se liniÅŸtiseră.
Urma momentul dezvelirii planÅŸelor etalate frumos pe ÅŸevalete, la perete, fiecare acoperită cu draperia ei: trandafirie, azurie, de culoarea păpădiei…
– Copiii, voi aÅ£i văăăzuuut vreodaaatăăă o vaaaacăăă?, întrebă ea, lungind vocalele.
– Nuuuu, veni ÅŸi răspunsul corului de fragezi orăşeni neduÅŸi pe la Å£ară ÅŸi nedeprinÅŸi cu dobitoacele din bătătura săteanului.
– Nuuuu?
– Nuuuuu!
– Åži vreeeÅ£i să vedeeeÅ£i?, continuă Nătăşica, aÅŸezată strategic lângă planÅŸa perdeluită-n roz.
– Daaaaa!
– Atunci, spuse juna educatoare, descoperind cu un gest teatral prima imagine, uitaÅ£i-văăăă la miiiine!
La ea s-a uitat, cu ochi mari şi inocenţi, puştimea, ignorând fatal rumegătoarea bălţată care păştea placidă pe pajiştea verde a materialului didactic. Spre Nataşa au privit, străduindu-se să nu pufnească în râs, şi profesorii veniţi în inspecţie.
Până ÅŸi directorul, alias Babacu’, îndeobÅŸte scorÅ£os ÅŸi sobru, s-a văzut nevoit să întoarcă puÅ£in capul, ca să nu observe onor asistenÅ£a că se învineÅ£ise încercând să stăpânească valul de ilaritate stârnit de replica blondei juninci.
Astăzi, surorile MiniÈ™an sunt bătrâne amândouă. NataÈ™a – Lazăr după Mirel al ei, primul prefect post-revoluÈ›ionar al judeÈ›ului – e prof. univ. dr. la universitatea particulară din oraÈ™. S-a îngrășat până la irecognoscibil È™i se bucură de viață, sănătoasă-tun È™i prosperă, deÈ™i copii n-a avut.
Bobocii află, din prima zi de facultate, că i se spune Vaca. Fără nicio legătură cu povestea de demult, ci pornind de la observaÅ£ia unui student ÅŸugubăţ care, după una dintre proverbialele ei replici idioate, spusese: „Bă fraÅ£ilor, asta-i aÅŸa de proastă, că te-aÅŸtepÅ£i, când deschide gura, să scoată un muget!”.
Minodora e, în Pătlagele, educatoare pensionară. S-a uscat plătică afumată, e cocârjată la spinare È™i bolnavă de fiere. Are un fiu, pe Săndel, È™i doi nepoÈ›i. Nici de-ai căuta prin toată comuna, cu tot cu satele aparÈ›inătoare, n-ai putea afla doi fraÈ›i mai deosebiÈ›i decât ei. Victor e frumuÈ™el cadră È™i cam tălâmb. ÃŽn schimb lui Elefterie, numit astfel din pricina habotniciei onomastice a lui Dorică, parohul local, i-a pus Dumnezeu mâna-n cap. Calcă de pe-acum a savant È™i-i deÈ™tept „ceva de nemaivăzut”. Bunică-sa are planuri serioase cu el. O să-l facă ea om…
CODRINA DIANA TOMOV
Leave a Reply