Marcelică, băiatul cu palmele arse

Marcelică venea adesea pe strada noastră. Mai ales seara, când soarele de chihlimbar refuza să apună și juca „V-ați ascunselea” cu norii. Tânărul era ostenit, rebegit de frig iarna, dar vesel și mirosind mereu a pâine caldă. Îmi aducea ciocolată cu mentă și japoneze proaspete. Numai mie! O japoneză și-o ciocolată CIBO. Le scotea tacticos dintr-un buzunar al raniței de soldat.

„Cât de cuminte ai fost azi?”, mă întreba privindu-mă adânc în ochi și zâmbind într-un fel care mă tulbura cumplit.

Eu, care nu fusesem deloc banală și liniștită în cele 12 ore, în care ba rupsesem acoperișul, ba aruncasem cu borcane în zidul vecinilor, ba scrisesem cuvântul ăla abject și fermecător care începe cu „P”, pe gardul doamnei Ionescu, –  mă fâstâceam, și răspundeam monosilabic. „Ăm, ah, âh, mm…”

„Hai, lasă, că știu că ai fost!”, zicea blând și-mi dădea japoneza.

Imediat venea gheonoaia de bunică-mea cu o mătură-n mână:

„Marceliche, draghe, (așa zicea ea: Marceliche!) tu nu tie uita-n gurița ei, că așa-i die obraznică și die re`, mi-o mâncat inima, nu știu cui s-o izbit așe bolundă…”

„Ție, coană Floare! Ție! Cu tine seamănă, că doară nu cu mine…” , se auzea și tataia Săndulescu din fundul curții.

Nu știu câți ani avea Marcelică, dar era tânăr, ager ca o pisică, zvelt și frumos ca un prinț. Se pricepea la toate: repara prize, tăia cocoși, ajuta cățelele să fete, îmi repara rotilele, vopsea tabla de pe acoperișuri, dregea coșurile caselor, tăia copacii înalți, lipea burlane, punea țambre la garduri. Numai nouă ni le-a bătut de vreo paișpe ori, pentru că le rupeam eu. Bine, recunosc acum, o făceam intenționat, numai ca să vină el. Pentru că, dintre toate bucuriile mari de pe lumea asta, el era una din ele.

Tânărul era orfan de părinți și locuia la un cămin de nefamiliști, la o margine de București. Lucra pe șantiere, iar în timpul liber mai făcea un ban pe strada noastră.

Avea obrajii arși de soare, părul buclat, blonduț, lăsat pe spate, liber, buze pline și minunat conturate, ziceai că-s desenate. Semăna leit cu Făt-frumos din lacrimă, cel desenat pe coperta discului pe care mi-l luase mama cadou de ziua mea, când am împlinit opt ani.

Marcelică mă apăra mereu, ca un portar care-și apără poarta de goluri. Orice-aș fi făcut! La început, nu am înțeles de ce. Nu eram rude, ai mei nu erau prieteni cu el, fiind alte generații.

Mă alerga bunică-mea până pe Titulescu, suduindu-mă, dacă nu apărea Marcelică. Și când venea, de nicăieri, ca o zână bună, o lua pe Bențoaia la dans, iar ea uita de mine. Râdea să moară: „Mtulai, Doamnie, Jezus Maria, ni vede lumia!”

Eu, în spatele lor, dădeam cu tifla și mă strâmbam ca toți dracii. Eram vinovată până-n cer și înapoi, bineînțeles, dar Marcelică avea o vorbă: „Copiii nu-s răi, tușă Floare! Copiii- s îngeri”

„Înjeri cu co`rne și co`dă”, mormăia bunică-mea bosumflată ardelenește. „Dacă și coțofana asta-i înjer, apăi io mi-s Sfânta Varvara călare pă cărbune!”

Pe strada Petru Maior erau mulți copii, unii chiar cuminți, buni și curați, nu… ca mine. Putea să-i apere, și ei aveau necazuri. Dar n-o făcea. Ce văzuse la mine? În mine? Nu mi-a spus niciodată.

Stăteam pe marginea trotuarului amândoi. Soarele, înduioșat, ne privea ca un tată, aruncând peste noi jeturi de aur roz potolit. Eu înfulecam japoneza și-l rugam:

„Marcelică, zi-mi-l p-ăla cu Magdalena!”. Și flăcăul cânta la frunză, de mama focului. „Marcelică, zi-mi-l p-ăla cu șoimii patriei!” Iar el: „fiiiuuuu, fiuuuu, fiiirluiiii…”

Ochii lui verzulii erau ca frunza dintre buze. Râdeau și cântau. „Marcelică, zi-l p-ală cu Doftana! Hai că te ajut și eu…” Și zbieram ca o nebună: „Pri-veam din Dof-ta-naaa prin graa-tii de ceeer…” Marcelica venea și el cu frunza de dud: „fiu-fiu-fiu-fiu-fiu…”

Îl iubeam mult de tot! Dar mă temeam de mâinile lui. Erau ca de moș, bătrâne și muncite, și parcă urlau de durere. Unghiile mici, roase din carne, degete chinuite, strâmbe, cu bătături și răni de la târnăcop sau lopată. Nu se potriveau deloc cu figura lui luminoasă și tânără. Mâinile lui plângeau în hohote.

L-am întrebat o dată de ce le are așa, dar s-a întunecat la chip și a schimbat vorba.

Apoi am aflat secretul de la tataia: și le băgase în foc. Singur. Ca să se pedepsească! Avusese o soră mai mică, chiar de vârsta mea. Fusese cu ea la scăldat și, într-o fracțiune de secundă, apa i-a furat-o din mâini. S-au dus la Siret într-o zi fierbinte de vară. N-a avut inimă să se scalde doar el, iar ea să rămână pe mal ca o proastă. Au intrat amândoi și, la un moment dat, un vârtej, o bulboană vrăjmașă, a smuls-o de lângă el. Din palme i-a luat-o! Fetița cică semăna izbitor de mult cu mine.

Doamne ce-am plâns când am aflat!

Și, într-o zi, Marcelică n-a mai venit. L-am așteptat degeaba. Am rupt două țambre de la gard. Am scris pe zidul casei cuvântul ăla care începe cu „P”, am distrus cotețul găinilor, am găurit plasa porumbeilor și au zburat cu toții, după trăsnaia asta.  Nu s-au mai întors. Am suportat bătăi splendide și originale din partea părinților mei, plus că m-a prins și nea Orășeanu că i-am desenat pe geam, cu vopsea albă, un cap de bou, sub care am scris „Partidul, Orășeanu, România”. N-a avut cine să mă mai apere…

Și nimeni, niciodată nu mi-a spus ce s-a întâmplat cu Marcelică, băiatul care-și arsese mâinile, drept pedeapsă, și care-mi cânta din frunză, numai mie, la apusul soarelui.

Dana Fodor Mateescu

07.05.2020

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!