Scheletul cu bască

Åži cuvintele îmbătrânesc. Au momentele lor de tinereÅ£e, de avânt ÅŸi chiar de maximă popularitate, apoi ajung vârstnice, se pensionează ÅŸi se retrag în liniÅŸte, între paginile dicÅ£ionarelor. ÃŽnsingurate. AÅŸteptând ca, din când în când, să mai apară cineva, musafir rar ÅŸi, tocmai de aceea, iubit, să le calce pragul, să le desluÅŸească sensurile, să le mai întrebe de sănătate. AÅŸa s-a întâmplat ÅŸi cu verbul românesc „a pavoaza”. Extrem de vehiculat prin deceniile al ÅŸaptelea ÅŸi al optulea ale secolului trecut, când sărbătorile ÅŸi festivităţile comuniste de tot felul avea nevoie de stadioane împodobite cu steaguri, de săli decorate cu flori ÅŸi portrete de ilegaliÅŸti ÅŸi de alte asemenea marafeturi,”a pavoaza” a fost, la vremea lui, vedetă…

ÃŽn acea dimineaţă din primăvara lui 1973, RăţuÅŸca intră în clasă, salută ÅŸi puse catalogul pe catedră. RăţuÅŸca… aÅŸa o porecliseră fetele, elevele din anul V educatoare, cărora le era dirigintă. Când aflase care-i era numele secret, răsuflase uÅŸurată. Ar fi putut să fie mult mai rău. Pe doamna Manta de română, o femeie mai în vârstă, extrem de agreabilă, care emana în toate un soi de nobleÅ£e aparte, un aer de casă bună în contrast dramatic cu câteva colege, tovarăşe de nădejde, Å£oape încercând din greu să-ÅŸi mascheze originile sănătoase, o botezaseră… Lady Baba.

„Da, RăţuÅŸca nu-i rău…”, gândise profesoara de pedagogie. Era mică de statură – spre minusculă, nu măsura în înălÅ£ime nici măcar un metru cincizeci – ÅŸi avea, într-adevăr, mersul legănat. Diminutivul i se păruse de bun augur, un semn de afecÅ£iune din partea „fetelor ei”.

– Dragele mele, vedeÅ£i că, peste două săptămâni, începe o nouă ediÅ£ie a concursului „Cea mai frumoasă clasă”. Trebuie să punem mâna s-o pavoazăm ca la carte. Vă rog să vorbiÈ›i cu Tanti Florica să ia perdelele la spălat È™i să se ocupe de geamuri, să le facă oglindă, iar voi aranjaÈ›i vitrina, că-i vraiÈ™te. Curățenie lună să fie! Și faceÈ›i ceva È™i cu scheletul ăla!, le spusese elevelor.

ÃŽn fundul clasei, în picioare È™i rânjind, stătea, de câteva luni bune, Johnny. AÈ™a-l È™tia toată È™coala, de când fusese adus în liceu, cu multe promoÈ›ii în urmă, spre a sluji de material didactic la orele de anatomie. Nu inspira teamă – nu era real, oasele erau dintr-un soi de plastic – iar pentru dascăli È™i copii era o prezență familiară. Itinerat din sală-n laborator È™i din laborator înapoi în sală, după nevoile lecÈ›iilor de biologie, scheletul nu incomodase, până acum, pe nimeni. TotuÈ™i, „Cea mai frumoasă clasă”, faza pe liceu, era o competiÈ›ie serioasă, cel puÈ›in în concepÈ›ia directorului Popeciu, căruia corpul didactic îi spunea, pe ascuns, „Babacu'”.

Un cotlon pentru Johhny – în subsol, în sala de reuniuni, sau în „cabinetul” unde Florica îşi Å£inea măturile, găleÅ£ile, cârpele ÅŸi teul – se putea găsi până trecea juriul prin ÅŸcoală… La asta se gândise RăţuÅŸca atunci când îndemnase elevele să se ocupe de schelet.

Dar cum socoteala de-acasă nu se potriveÅŸte aproape niciodată cu cea din târg, lucrurile s-au petrecut altfel. Când a intrat din nou în clasa gata pavoazată, profesoara – mioapă bine ÅŸi cam aeriană – n-a avut, la prima vedere, nicio obiecÅ£ie. DuÅŸumelele ÅŸi băncile străluceau, perdelele, ieÅŸite din mâinile harnice ale lui Tanti Florica, erau albe-spumă de ou, vitrinele dichisite, totul frumos. A apucat doar să se aÅŸeze la catedră ÅŸi să le anunÅ£e pe fete că urmează lecÅ£ia despre Jean Piaget. Apoi privirea i-a alunecat spre dulapul din fundul sălii. Lângă el se afla scheletul: îmbrăcat într-un halat albastru de sub care se iÅ£eau o pereche de pantaloni lălâi de trening ÅŸi cu o bască neagră, cu paratrăznet, acoperindu-i tigva. Aducea vag cu Griguţă, fochistul, într-o versiune subnutrită ÅŸi cu mai mulÅ£i dinÅ£i.

– Bine măi fetelor, când v-am spus să faceÅ£i ceva cu Johnny nu la asta mă refeream! Trebuia să-l camuflaÅ£i, nu să mi-l… pavoazaÅ£i, explodă RăţuÅŸca. Apoi, toată ora, se chinui să nu se uite în direcÅ£ia de unde, cu basca pusă ÅŸmechereÅŸte într-o parte, îi da cu tifla scheletul. Nu de alta, dar simÅ£ea că, realmente, o să moară de râs…

Istorioara are ÅŸi un sfârÅŸit: clasa profesoarei de pedagogie a câştigat locul I pe ÅŸcoală, la concursul de… frumuseÅ£e, după ce moaÅŸtele lui Ioannie cel de halat, trening ÅŸi bască purtătoriul, izvorâtorul de hohote, au părăsit incinta. La faza pe oraÅŸ, RăţuÅŸca anticipase corect când îi mărturisise LetiÅ£iei, prietenă bună ÅŸi colegă de cancelarie, că îşi pune nădejdea în Cel de Sus. „Să ne dea vreun premiuÅŸor/Fie ÅŸi mai micuÅŸor/Că, de nu, vedem pe dracu’/Când ne-ntoarcem la Babacu'”, versificase ea în ÅŸoaptă, la urechea amicei, în timpul unei ÅŸedinÅ£e de consiliu peste măsură de plicticoase.

Scheletul ÅŸi-a găsit ÅŸi el locul, în magazia cu material didactic unde, deposedat de toate articolele vestimentare, Å£inea tăcută tovărăşie planÅŸelor cu animalele domestice pentru lecÅ£iile-model de la grădiniţă, stivuite într-un colÅ£. Deasupra, trona cea care reprezenta o vacă bălÅ£ată, păscând placidă pe o pajiÅŸte. Dar asta e o altă poveste…

CODRINA DIANA TOMOV

foto: preluare internet