Fratele mai mic

Fratele. Vreau să vă povestesc o întâmplare pe care n-am putut-o uita.

Mama rămăsese însărcinată È™i m-am bucurat nespus că voi avea un frățior sau o surioară. Nu È™tiam ce va fi, pe vremea aia doar se ghicea sexul viitorului copil, dar visam să am un băieÈ›el lângă mine, să punem la cale tot felul de trăsnăi, ca să-o băgăm definitiv pe BenÈ›oaia la balamuc. 🙂

Auzisem cum niște vecine „inteligente” o sfătuiau să „nu-l lase”, că e greu cu doi copii, iar nebuna (adică eu!) „o să fie geloasă pe el și cine știe ce-i face”!

Mama nu le-a luat în serios, firește, dar eu, la scurt timp, mi-am dat în petic, ca de obicei, făcându-le o mare și minunată bucurie cârcotașelor, care râdeau în pumni și țâțâiau pe la porți: „Dacă nu ne-a ascultat!”

Cred că prima dată când am simțit o gelozie cruntă și că mi-a fost încălcată proprietatea, dreptul meu la iubirea părinților, a fost când aveam vreo șapte ani. (Mi-a trecut ulterior.)

Eram geloasă, ca Bistrița la ploi, pe bietul frate-miu care abia se născuse. Vecinele aveau dreptate. Ce caută în familia noastră cheliosul ăsta, care râde ca prostu` și se pișă pe el non-stop?

Am hotarât să plec de acasă și să mă duc singură la orfelinat, să sun la sonerie și să spun, cu lacrimi în ochișori, că pe mine nu mă iubește nimeni…

Mi-am făcut bagajul (un tricou, o rochiță, un ursuleț negru, din catifea, pe care tataia îl găsise sub niște dărâmături rămase de la cutremurul din 77, și o poză cu mama.). Apoi am scris, cu litere de tipar, un bilet, cam așa: „Adio! Plec la orfelinat. Dani”

M-am cărăbănit pe șest, fără să spun nimănui nimic, ca o ticăloasă. „Așa le trebuie dacă nu m-au știut prețui!”

Direct la primăria din bulevardul Banu-Manta m-am oprit. Acolo mă jucam, de obicei. Voiam doar să-i scutur nițel pe ai mei, să se sperie. Nu era drept! O asemenea fetiță ca mine, cumiiinte, deșteaaaaptă, haaaarnică, trebuie iubită, umplută cu daruri minunate și pupată non-stop. Iar ei, nu mai făceau asta, de când se născuse grăsanul de frate-miu. Îi uram!

Vreo patru ore nu m-a căutat nimeni. Apoi m-am plictisit și am sărit gardul în cimitirul evreiesc. Era cald și mirosea a inimă de gărgăriță. Pe mormântul uneia, Leia numaiștiucum, alergau furnici mari și roșii. Cărau o fărâmiță de pâine. Mi s-a făcut foame. Îmi plângeau mațele. M-am cățărat într-un zarzăr și-am găsit vreo patru fructe obosite. Le-am înfulecat, apoi am rămas acolo, uitându-mă la cer și la norișorii albi.

Seara, m-am întors. Poarta era deschisă, luminile din casă aprinse. Înăuntru, nici țipenie. „Oare unde-or fi?”

Am luat o bucată de pâine și m-am ascuns în șifonier, printre haine.

„Aici stau până apar, apoi ies și zic: Cu-cu!”

Dar am adormit rapid. M-am trezit dimineață, când mama, plânsă, disperată, după drumuri, întrebări, declarații la Miliție și căutări zadarnice, a vrut să-și ia o altă haină.

-Ce cauți aici?, a țipat la mine, cu mâna la inimă.

N-am apucat să-i explic. M-a tras afară, de păr, apoi: trosc, o palmă peste față.

-Cum ai putut să faci așa ceva? Cum? Unde-ai fost?

Plângea ea, plângeam și eu, orăcăia și cheliosul de frate din cauza căruia am vrut să plec de acasă pentru totdeauna.

Am urlat așa până a venit tata. M-a certat și el. A răsărit pe la ferestre și bunică-mea, ca o pacoste cu basma ungurească, (i-am tăiat-o mai târziu cu lama):

-Tulai, te, da` ce-o fo` în capu` tău, bolândă ce ești?! O plâns mumă-ta ca disperata după tine, te-o căutat pe la coleji, prin tot cartieru`…No, să fi avut io un copil ca tine, mieluț îl făceam. Picuță al meu (adică tata!) n-a ieșit niciodată din vorba me!

Și-i dădea înainte cu dojana ei enervantă.

Le-am întors spatele, care mă durea de tristețe.

M-am apropiat încet de frate-miu. Era în altă cameră, singur. Gângurea și se juca de zor cu mânuțele. Ia să-l pedepsesc eu, când nu mă vede nimeni! Că numai din cauza lui sufeream eu atâta.

L-am ciupit de o pulpiță, cu răutate și sadism. Și-a încrețit fruntișoara, a lăsat colțurile guriței în jos și a izbucnit în plânsete. Din tot piepticul lui de băiețel neajutorat. Mă privea cu lacrimi mari, nu cu ochii, și chiar dacă avea atunci doar vreo cinci luni, l-am auzit clar cum mi-a vorbit. Numai mie:

-De ce nu mă iubești?

Doamne, odată mi s-a făcut inima ca un pumn ridicat. L-am luat în brațe și l-am strâns. Nu tare, încet, atât cât să-mi pornească și mie plânsul vinovat de fetiță rea, egoistă și tralala la cap. În hohote am plâns, zguduindu-l și pe el.

L-am pupat și i-am cerut iertare. Frățiorul meu drag!

M-am oprit din bâzâit, mi-am șters mucii și, țeapănă ca o lanternă chinezească, i-am cântat „Șoimii patriei și pionierii” , „Treceți batalioane române Carpații” și „Țara mea are…”.

Săracul! A început să râdă la mine și să cârâie fericit.

Gata! Eram prieteni.

Mirosea a lapte și-a uimire. Dacă mă uitam mai bine la el, nu era bocciu. Era chiar superb. Avea obrăjorii roz, părul blond-nordic și ochișorii cenușii. Din momentul ăla, l-am iubit cumplit. (Ei, îl mai cafteam eu când nu mă asculta, dar asta nu se pune!).

Primul cuvânt pe care l-a rostit, după câteva luni, n-a fost „mama”, ci „tractor”. Al doilea însă, a fost „Dani”. Numele meu. Păi nu eram eu soră-sa?

Dana Fodor Mateescu - 

Dacă ți-a plăcut ce ai citit, susține-mă, aici:

RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei! Mulțumesc!