Pisâca

Etta locuia, de ani buni, în chirie la stat, într-o casă veche cu curte comună dintr-un cartier pestriţ şi plin de viaţă. Aşezată pe colţ şi puţin într-o rână, ca şi când ar fi ostenit puţin de-atâta amar de lume pe care-a fost nevoită s-o adăpostească în mai bine de o sută de ani, clădirea cu un singur cat avea faţada cât se poate de coşcovită, iar de intrat intrai printr-o poartă verde de tablă care cunoscuse şi zile mai bune.

Proaspăt tencuit – de fapt văruit într-un alb strident, în jurul uşii şi-al vitrinei – era petecul aparţinând magazinului „Cichita”, de unde puteai să-ţi iei ţigări, pâine feliată, cafea şi sucuri ieftine, eventual carne de pui congelată şi supă la plic. Şi vecinul Ettei se chinuise să zugrăvească partea de exterior ce ţinea de apartamentul şi fereastra lui, de data asta într-un roz prăfos, contrastând neplăcut cu maroniul obloanelor de lemn masiv pe care, iarnă-vară, le ţinea închise de teamă să nu i se uite-n casă vreun trecător mai curios.

Gospodină desăvârşită şi fată harnică, Etta preferase să-şi amenajeze, în interiorul curţii, un soi de terasă împrejmuită cu un gărduleţ miniatural şi năpădită de flori cât era vara de lungă. Îi plăceau mai cu seamă muşcatele, glicinele şi zorelele şi adora, în dimineţile calde, să-şi bea cafeaua în tihnă, aşezată în fotoliul ei de răchită, cu Gălbenuş în braţe.

Motanul era mare, fălcos şi dungat, cu ochi de azur şi mustăţi făloase, iar stăpâna îl iubea necondiţionat, având grijă să-l apere, la nevoie, de negrele lui Hildegard.

Hildegard, colocatară, ocupa, împreună cu Sănducu al ei, coşmelia murdară din fundul curţii. Dacă-i auzeai doar numele, te aşteptai la vreo nemţoaică băţoasă şi curată, ceea ce nu era cazul. Hildegard era o ţigancă grasă şi guralivă, cu o hălăciugă de păr aspru vopsit într-un galben strident şi cu vreo 13 ani mai bătrână decât consortul Sănducu, flăcău înalt, neîndemânatic şi prostovan.

Copii n-aveau, dar le creşteau pe negrele, mâţe tuciurii şi famelice, cu picioare lungi şi boticuri ascuţite. Veşnic nemâncate, felinele dădeau mai mereu iama prin apartamentele vecine, mai ales primăvara, vara şi toamna, când uşile rămâneau deschise toată ziua, acoperite doar cu câte-un ţol sau o perdea din fâşii colorate de muşama. Ettei îi era milă şi de ele, le dădea bobiţe şi apă, dar le izgonea când se luau de Gălbenuş, prea leneş şi prea filosof ca să se apere.

Ţigan era şi moş Grigore, dar altă plămadă. Mic, subţire şi adus de spate, era tocilar de meserie şi, în zilele lucrătoare, îl găseai în piaţă, la roată, ascuţind foarfeci şi cuţite pentru câţiva lei. În tinereţe fusese circar, acrobat, şi cunoscuse lume subţire. Îi plăcea să povestească despre vremurile acelea şi despre cele de dinaintea tocilei, când se ducea prin ţară cu Luna Parc-ul, văzând de bătrânul ringhişpil cu scaune pe lanţuri. Nu ostenea să ridice-n slăvi hudubaia de tinichea împodobită cu flori aurii şi sirene, o lăuda fără oprire că fusese frumoasă şi trainică, lucru deştept, din nemţime, nu ieftinitură de plastic fără niciun Dumnezeu.

Era politicos, că se ţinea om umblat, saluta cucoanele cu „sărumâna” şi vorbea vecinelor cu „dumneavoastră”. „Că nu se cade să vă spun eu <<tu>> şi <<fă>>, io, ţâganu’, baş nu se cade”, zicea, iar femeile se simţeau şi ele măgulite. Nu prea le domnea pe ele nimeni de pe strada prăpădită, umbrită de tei cu coroană bogată.

Duminică după-amiază, casa întreagă forfotea, iar grătarele porneau să sfârâie în curte. În bucătăriile cu geamurile vraişte se auzea zgomot de oale şi tingiri, iar aerul se umplea de miresmele bucatelor pregătite în fiecare familie: ardei umpluţi, pui prăjit, piure de cartofi, ciorbă dreasă cu smântână…

De data asta, Etta n-avusese chef să se omoare cu gătitul. Bărbată-su, Ionel, plecase la pescuit şi-l luase cu el şi pe Victor, băiatul, aşa că prânzul putea să fie unul improvizat. Femeia fiersese repede câteva bucăţi de polonez şi le lăsase să se răcească afară, pe mescioara de răchită. Numai că, în cele câteva minute cât plecase până-n bucătărie, să taie nişte pâine şi să desfacă un borcan cu castraveţi muraţi în saramură, Gălbenuş se trezise din moţăială, stârnit de miros, şi apucase să şutească din castron un polonez mărişor, aburind încă.

Martori la ispravă fuseseră toţi: Hildegard, Sănducu şi negrele, Tanti Chioibaş, o bătrână surdă, soţii Cristoloveanu, cei patru copii ai lor, şi, desigur, Moş Grigore. Toţi văzuseră motanul în flagrant delict. Câţiva se revoltaseră chiar. Numai ţiganul zâmbi pe sub mustaţă exact când Etta ieşea din casă, cu o tavă în braţe. La fereală, lângă o tufă de gherghine, mâţul îşi savura deja prada.

– Ai doamna Etta, ce mâncă pisâca? Polonez? Mă duc atunci să-i aduc şî neşte muştar, să nu-i fie greaţă!, o abordă tocilarul, spre hazul întregului auditoriu. Netulburată era numai pisâca. Clefăia de zor, urmărită, la distanţă, de şase perechi de ochi fosforescenţi. Negrelor le era şi lor foame…

Autor: Codrina Tomov

Foto: Dana Fodor Mateescu (Motanul Sorel)