N-o mai văzusem de mult, dar o È™tiam aproape, o auzeam cum mă cheamă È™optit: „Mi-au înfrunzit copacii, vino! Te aÈ™tept!†(Eu nimic, Batman, Batman…!)
Recunosc că mi-era un dor nebun de ea, de pulpele ei zvelte până la nori, de braÈ›ele lungi, de părul verde, de păsările È™i respiraÈ›ia ei. AÈ™ fi vrut s-o strâng în braÈ›e ca pe-o prietenă regăsită. Dar nu puteam ajunge la ea…
Ieri însă, n-am mai rezistat. Am scăpat din lanțuri, am alergat până la lacrimi și m-am oprit fericită la sânul ei voluptos.
Mi-am pus obrajii pe scoarÈ›a plină de muÈ™chi, am tras în piept adânc aromă dulce de frunză crudă È™i rășină de foioase…
Un drac de vânticel mi se strecura, ca hoțul, pe sub bluză și, uite-așa, am uitat eu de toate mizeriile pe care mi le fac unii. Hihihi!
Privighetorile tocmai se căsătoriseră și cântau de mama focului, cintezoii și sticleții se întorceau veseli din câmpie, iar eu a închis ochii pentru cinci clipe. Cinci clipe de fericire maximă. Încercați și voi! Funcționează!
Dana Fodor Mateescu
Leave a Reply