Brăila din inima mea

Brăila… „Dana, când mi-e greu, uneori, în viață, închid ochii È™i-mi amintesc de copilăria mea.
Mă văd mergând pe strada mea, strada Galați, la intersecția cu Unirii, din Brăila. Brăila lui Panait Istrati…și a tuturor visătorilor.
AceleaÈ™i dughene, de care scrii È™i tu, dar cu parfumul anilor ’61-’62.
Atâta asemănare și atâta curiozitate de copil este izbitoare. Diferența o făceau doar persoanele întâlnite, patronii magazinelor cu pricina.
Erau multe magazinașe, fie cel al domnului Con, un evreu care vindea țesături de toate culorile, stofe, elastice și dantele, fie cel al lui nea Olteanu (îl chema altfel, dar era din Oltenia și îi spuneam așa).
Mă duceam la el, cu lista scrisă de mama, cu niște litere strâmbe și balcâze.
Printre rândurile de o șchioapă, adăugam și eu, frumos, caligrafic: „și mere”. Se prindea de șmecheria mea, nea Olteanu, care zâmbea și îmi dădea un măr roșu și frumos.
Mai sus, era magazinul lui Mustafa, un turc gras È™i mustăcios, care vindea baclavale, sarailii, halva cu nuci, rahat de toate culorile È™i bomboane-păpuÈ™ele. Da, arătau ca niÈ™te bebeluÈ™i înfășaÈ›i. Dar cel mai mult îmi plăcea îngheÈ›ata pe băț. Doamne, ce arome! Ce minunății! N-am mai întâlnit de atunci…
De asemenea, mai era și „dugheana cu mese”, cu tejghea lungă, cu pahare, și raftul cu băuturi. Era magazinul domnului Costas, un grec lung și deșirat. Mirosea tot timpul a musaca și a Uzo, înțepător.
Mă dădeam mare È™tiutoare È™i salutam în greceÈ™te cu „kalimera” sau „Kalispera”.
Era frumoasă strada mea, și ca un furnicar; aglomerată cu negustori ambulanți, de la geamgiu, tocilar, țigănci care cumpărau haine vechi, până la argintari care făceau inele „cu piatră” (de fapt, din bucăți de sticlă colorată).
În apropiere era și spițeria „lu` domn Horenstaen”, un bărbat cu barba scurtă și un halat alb. Mirosea tare greu a carmol și vaselină parfumată.
Nu mai spun de fabrica de biscuiți și Eugenia. Doamneee, ne duceam toți copiii de pe strada mea și ne aplecam la geamurile de jos, de la sala cuptoarelor, și ne holbam, înghițind în sec, la banda rulantă care transporta biscuiții aburind.
Primeam È™i noi, de cele mai multe ori, biscuiÈ›ii care nu se încadrau în standarde, fie prea rumeniÈ›i sau rupÈ›i. Nu ne supăram! Eram fericiÈ›i È™i plecam spre casă săltând de pe un picior pe altul. Toate astea s-au dus…
Nu mai putem să fim copii, decât în vis sau în gânduri. Acele timpuri nu se mai întorc, ele trăiesc în mintea și inima noastră.
Eram, într-adevăr, atât de bogați și fericiți, fără să ne fie frică să hoinărim, cât era ziulica de mare”.
Autor: Mariana Moldoveanu – CioculeÈ› – Facebook 🙂