Durerile mele

Prima mea amintire datează de pe vremea când aveam maxim opt luni. Da, ştiu, asta e o minciună, pentru că nişte oameni deştepţi, mult mai deştepţi decât mine, au stabilit clar că primele amintiri ale unui om pot fi maxim de la vârsta de patru ani. Eu nu contest ce susţin oamenii deştepţi, eu spun doar că am început să umblu la opt luni şi jumătate, iar în timpul primei mele amintiri încă nu umblam. Dar dădeam ture în interiorul unui butoi, mergând mai mult în patru labe, decât ridicat în picioare, dar amintirea mai clară nu e imaginea butoiului, văzut din interior, ci imaginea cerului, sub forma unei pete rotunde, de un albastru infinit, peste care navigau uneori leneş nori albicioşi sau gri.

Uneori, la marginea petei mele de cer apărea capul unui câine mare şi mă privea atent, dar nu ajungea la mine şi nici eu la el, degeaba mâ întindeam. Mai am şi amintirea unor sunete care îmi atrageau atenţia, dar pe care nu le puteam identifica pentru că nu aveam cum să le asociez cu ceva, nu ştiam că ciripitul aparţine unor păsări, că lătratul se aude de la un câine, că foşnetul este sunetul scos de frunze, când vântul se trezeşte, pentru mine toate erau doar sunete. Cu excepţia unui singur sunet, pe care am învăţat repede să-l identific şi să-l asociez cu ceva. Zic de un scârţâit. Cel al lanţului de la bicicleta cu care mergea bunicul la muncă. Când se auzea scârţâitul ştiam că mi s-a terminat captivitatea, că urmează să se suprapună peste cer o faţă ridată, cu o mustaţă ca a lui Hitler, cu ochi care râd, buze care vorbesc şi obraz care înţeapă când sunt luat în braţe şi pupat. El era salvatorul meu din butoiul care mai păstra vag mirosul de varză murată şi el, bunicul, era cel cu care dormeam. Mă cuibăream în spatele lui, îmi aşezam talpa piciorului în palma lui şi îi frământam urechea între degete, până adormeam. Atât l-am tras de urechea stângă, în cei patru ani cât am dormit cu el, încât urechea asta a avut-o pentru restul zilelor mai mare decât cealaltă.

Nu vorbeam încă, dar înţelegeam ce zicea bunicul. Când mă salva din butoi şi mă înţepa cu barba îmi zicea:

– Copil cu păr de cânepă, iar te-a închis baba asta în butoi? Hai la bunicul să te pupe, mâncu-Å£i ochii ăia de cer senin!

Apoi, după o porţie zdravănă de drăgăleală, îşi amintea că îi este foame.

– Hai cu bunicul să scoatem vreo două cepe din grădină.

La smulgerea cepei contribuiam din plin, chiar dacă eu rupeam doar frunzele şi bunicul era nevoit să scoată partea albă din pământ folosindu-şi brişca de care nu se despărţea niciodată şi pe care o ascuţea zilnic să taie ca briciul. Cepele le spălam în vălăul din care bea văcuţa Sara şi Bătrâna bărboasă, care era nimeni alta decât capra cu laptele căreia am crescut eu mare. Laptele Sarei era dus cu găleata undeva, dar laptele Bătrânei Bărboase rămânea acasă şi nu cred că există pe lumea asta ceva mai gustos decât laptele rece de capră cu mămăligă caldă. Concurenţă serioasă îi face doar ceapa aia smulsă din grădină, spălată în vălău, strivită pe masă de palma plină de bătături a lui bunicu, tăvălită un pic prin sare şi mâncată cu mămăliga rămasă de la amiază, mămăligă tăiata felii şi prăjită un pic pe plita sobei, dacă se întâmpla să fie deja focul făcut.

Eram tare tăcut pe vremea aia. Nu am fost niciodată un copil plângăcios, cu mine n-a trebuit sa se plimbe nimeni noaptea prin casă şi să mă legene ca să tac şi să dorm, îmi era deajuns urechea bunicului şi palma lui în jurul tălpii mele. Nu am scos sunete cum fac alţi copii când gânguresc sau încearcă să spună ceva.

Când m-am decis să vorbesc, cam la o lună şi jumătate după ce am împlinit vârsta de doi ani, am speriat-o pe bunica rău, pentru că nu se aştepta.

Era pe la începutul iernii. Căzuse deja o zăpadă de vreo douăzeci de centimetri, temperatura scădea noaptea sub minus zece grade şi focul nu se stingea decât cel mult noaptea, ca apoi la cinci dimineaţa să fie reaprins de bunicul, de cum se dădea jos din pat. Era ca un ritual îndeplinit cu precizie de ceasornic zi după zi, lună după lună şi an după an. Aprindea focul la cinci dimineaţa, apoi scotea din damigeană o ulcică de vin şi o lăsa la încălzit pe marginea plitei. Până să se ridice o spumă albicioasă la suprafaţa vinului, bunicul termina de hrănit animalele. Avea o ordine pe care o respecta strict şi în acest lucru. Primul care primea mâncare era Daki, ciobănescul mioritic transformat în căluţ, de mine, ocazional, când am început să umblu. Motivul era că Daki dormea afară, ca să ne păzească, chiar dacă avea cuşca lui. Urmau apoi pisicile pentru că ele erau responsabile de ţinerea sub control al numărului de şoareci din gospodărie, deci aveau de muncit. Erau lăsate afară găinile din coteţ şi li se aruncau atâtea mâini de boabe de porumb câte găini erau. Urma apoi Bătrâna Bărboasă, Sara şi iepurii. Porcii primeau întotdeauna ultimii de mâncare, pentru că lăturile primite să fie preparate cu apă caldă.

O dată încheiată activitatea asta de început de zi, urmam noi la rând. Adică eu şi bunica. Primeam fiecare câte un pahar de vin cald. Bunica un pahar normal, plin, eu un păhărel mic, de pălincă, îndulcit cu miere. Îl dădeam pe gât ridicat în fund şi, de cum îl înghiţeam, mă şi întindeam la loc în pat şi adormeam. Bunicul îşi lua propriul pahar de vin şi ieşea în faţa casei, ca aşezat pe băncuţa de sub geamul camerei să fumeze o mărăşească şi să se gândească la ce are de făcut în ziua aia.

Mulgea văcuţa, căpriţa, apoi îşi lua geanta cu mâncarea şi sticla cu apă, se suia pe bicicletă şi pleca la muncă. De regulă, cu mult înainte ca eu să mă trezesc.

Toată ziua eram doar cu bunica acasă. Ea îşi făcea treburile prin jurul casei şi vorbea cu mine toată ziua. Eu doar tăceam. Până în acea zi de la sfârşitul lui noiembrie.

-E târziu, deja. În curând apare bunicu-to, că a apus soarele deja.

– De ce? Am vorbit eu pentru întâia oară în viaÅ£a mea. Iar bunica din reflex mi-a răspuns.

– Pentru că asta e ora la care vine de regulă.

РNu asta am ̨ntrebat, buni! Soarele de ce a apus?

Atunci a sesizat bătrâna că eu am vorbit şi atât datorită faptului că am vorbit clar şi corect, cât şi, din cauza întrebări neobişnuite, aşa s-a speriat, de fugit afară din casă şi a chemat-o pe tanti Iuliana.

Dar degeaba, că nu mai aveam nimic de zis. Am întrebat ce m-a interesat şi dacă nu am primit răspuns atunci m-am încăpăţânat să nu mai vorbesc.

Am vorbit cu bunicul. Pentru că bunica i-a povestit ce am zis şi, el în loc să fugă după vecine, ori să se minuneze că am vorbit, s-a apucat să-mi explice ce m-a interesat.

– Soarele apune, aÅŸa obiÅŸnuim să zicem, când se termină ziua ÅŸi vine noaptea. Dacă te uiÅ£i în jur, o să vezi că în toate direcÅ£iile este un loc unde cerul atinge pământul, când Soarele trece de linia aia ÅŸi se ascunde în spatele dealurilor, zicem că a apus.

– Dacă mă duc până acolo pot să ating cerul?

Bunicul a râs.

– Nu poÅ£i, copile, că pe măsură ce mergi se îndepărtează linia aia unde pământul atinge cerul. Dar de ce vrei să atingi cerul?

Credea că la întrebarea asta doar voi ridica din umeri, ori că rămân tăcut, căci cine s-ar aştepta la vreun răspuns din partea unui copil de doi ani la o astfel de întrebare? Dar eu ştiam de ce vreau să ating cerul.

– Pentru că e acolo, bunicule! Åži tot ce văd trebuie să ÅŸi ating.

– Hmm…Mda. Cred că ai dreptate. ÃŽntr-o zi, când o să mai creÅŸti, sunt sigur că o să atingi cerul.

M-am culcat fericit pentru că trebuia doar să mai aştept un pic, să mai cresc puţin şi cerul îmi devenea accesibil.

A doua zi l-am cunoscut pe nea Domi. Probabil că el mă cunoştea deja, dar pentru mine a fost doar încă un om din multitudinea de oameni care se perindau pe uliţă sau intrau pe poarta bunicilor cu vreo treabă. Dar din ziua aia a părăsit definitiv anonimatul oferit de apartenenţa la o mulţime şi a devenit nea Domi, un om ca nimeni altul. Într-o zi am să vă povestesc mai multe despre el, căci el se face vinovat în multe privinţe pentru omul care am devenit.

În ziua aia însă, nu aveam nici cea mai mică idee despre importanţa întâlnirii, aşa că l-am tratat pe nea Domi ca pe un oarecare, adica ignorându-i prezenţa. Mă jucam cu o bucată de sfoară, stând în mijlocul patului, când s-a ridicat nea Domi de pe scaunul de lângă masă, unde şedea de regulă când îl aştepta pe bunicul. A venit lângă pat şi m-a mângâiat pe cap.

-Eu sunt Domi, vecinul vostru din faţă.

N-am zis nimic, doar m-am uitat în sus la el şi aveam ce vedea. Era un bărbat masiv, înalt de peste doi metri, cu nişte braţe pe care muşchii păreau nişte frânghii groase ce împungeau pielea, cu o barbă albă pentru care până şi celebrul Moş Crăciun îl putea invidia, cu plete de un alb impecabil şi cu nişte ochi albaştri, ca florile din grâu.

– Stai, gândacule, să te văd mai bine!

Fără să-şi ceară voie de la bunica m-a apucat de la subţiori cu palmele lui enorme şi m-a ridicat deasupra capului, atât de sus de am putut atinge bârnele de lemn ale tavanului, ceea ce m-a făcut să râd de încântare.

– EÅŸti fericit, gândacule. Ia să vedem cum reacÅ£ionezi la cădere.

Mi-a dat drumul de acolo de sus şi m-a prins la vreo douăzeci de centimetri de pat, iar eu am râs din nou. Nu m-am speriat pentru că nu ştiam nimic despre căderi şi dureri.

– Ia zi-mi, Ilona, e plângăcios nepotu-to?

– Deloc, nea Domi! Are deja mai bine de doi ani, dar încă nu l-am auzit plângând.

M-a aşezat înapoi în pat şi m-a mângâiat din nou pe creştet.

– Uite-te la mine, gândacule! Vezi ce alb mi-e părul? Ca al tău, cred că suntem cei mai albi din tot satul!

M-am prins cu mânuţele de păr, dar nu aveam cum să văd ce culoare am în cap. Nea Domi a ghicit însă ce vreau şi m-a luat în braţe, a traversat bucătăria până la uşă, unde, pe un cui bătut în perete stătea agăţată oglinda folosită duminica dimineaţa de bunicul pentru a se bărbieri.

M-am uitat la imaginea mea ÅŸi la dublura lui nea Domi.

– Cânepă!

Bătrânul alb în cap a râs.

– Da, cânepă. Dar cum de ÅŸtii tu de astea?

– De la moÅŸu-so ÅŸtie, că aÅŸa-i zice când vine de la muncă, copil cu păr de cânepă.

– Nu mă contrazic eu cu nea Marton, că ÅŸtie el mai multe decât mine. Dar fi atentă, tu Ilona, la ce m-am gândit! Până ajunge nea Marton acasă ai putea să mi-l împrumuÅ£i mie pe gândacul ăsta mic. Doar cât să-i arăt ceva ce n-a mai văzut. Promit că o să am grijă mare de el, nu Å£i-l stric!

Bunica s-a învoit fără să se lase rugată prea mult, pe de-o parte pentru că avea încredere totală în nea Domi, pe de altă parte pentru că avea treburile ei de terminat şi putea lucra cu mai mult spor, dacă nu trebuia să mai stea cu ochii pe mine.

Nea Domi m-a dus în braţe la el în casă. O singură cămăruţă de doar patru pe patru metri, cu pământ bătătorit pe jos, cu un pat de o singură persoană lângă peretele din fund, o masă cu un singur scaun, o sobă în apropierea uşii, o laviţă sub fereastra micuţă şi un raft pe perete, deasupra mesei, asta era toată averea lui Domi la o primă privire.

M-a aşezat în mijlocul patului, apoi a dat deoparte pătura de pe umflătura de la capătul patului zicând:

– Ia să vedem noi cum stă gândacul ăsta cu sufletul!

Dezvelise de fapt pisicuţa multicoloră cu care îşi împărţea zilnic mâncarea, pisicuţă care avea doi puişori care pe moment dormeau împăcaţi, lipiţi de burtica mamei lor, dar care au început să orbecăie de cum au fost dezveliţi. Ţin minte că tremuram de emoţie. Aveau şi bunicii mei pisică, venea uneori să se culce lângă mine şi-i plăcea să fie mângăiată, dar ceva atât de frumos ca puii ăia încă n-am văzut în viaţa mea şi m-am întins să-i iau. Nea Domi nu m-a oprit, doar urmărea să vadă ce se întâmplă. Pisica mi-a mirosit mâna, apoi s-a frecat de mâna mea, s-a ridicat, a venit şi mi s-a tolănit între picioare. Cele două scârţâitoare mici au urmat-o încet, mânaţi probabil de instinct sau atraşi de mirosul de lăptic de la ţâţele umflate ale pisicuţii. I-am luat în palmă, pe rând, i-am mângâiat şi i-am aşezat lângă mama lor. Bucurie pură, aşa s-a numit întâlnirea aia. Încântare. Pisica a început să toarcă şi s-a întors complet pe spate, cu lăbuţele către cer, iar pentru nea Domi asta a fost un fel de confirmare.

– Bine, gândacule, dacă Piri te-a acceptat atunci ai sufletul îndeajuns de bun, că pe ea n-o poate prosti nimeni.

Cineva a bătut la uşă şi în următoarea clipă a intrat bunicul. S-a uitat la mine cum stau fascinat cu pisicile lipite de mine, a dat mâna cu nea Domi, apoi, confirmare că a auzit tot prin uşă, i-a zis:

– Nu ÅŸtiu cum stă cu sufletul, dar cu curiozitatea ÅŸi cu ambiÅ£ia stă bine, vrea să atingă cerul cu mâna, nici mai mult, nici mai puÅ£in.

– AÅŸa ÅŸi trebuie, dragul meu. Doar că va trebui să-l învăţ ÅŸi eu ceva, dacă mă laÅŸi. Să atingă totul cu sufletul, că e singurul mod în care merită atinse.

Bunicul i-a tras un pumn în umăr, prieteneşte.

– Bătrân nebun, care nici după un război nu s-a deÅŸteptat ÅŸi zice de suflet. Păi nu te înÅ£eleg eu, Domi, cum să te înÅ£eleagă nepotul meu?

– O să înÅ£eleagă, Marton, stai liniÅŸtit. Nu acum, dar peste câţiva ani, dacă va fi cel care trebuie să înÅ£eleagă. Iar dacă e să devină omul care nu ÅŸtie de ale sufletului, măcar o să ÅŸtiu eu că am încercat.

Nu ştiu cât a trecut până la următoarea mea amintire, e posibil să fi fost doi ani, poate trei, ce ştiu sigur e că am învăţat între timp să număr pentru a putea juca cărţi cu bunicul, că l-am transformat pe Daki, ciobănescul mioritic care încerca să ajungă la mine pe vremea când eram captiv în butoi, în căluţ, ocazional. Şi mai ţin minte că nu puteam mânca carne. Era pe vremea lui Ceauşescu, aşa că rar făcea rost cineva de carne, nu era ceva întâlnit la toate mesele, dar degeaba, indiferent cât de rare ar fi fost momentele când aveam carne la masă şi indiferent cât de mare bunătate era considerată de toată lumea, eu nu o puteam mânca. Mestecam mult şi bine la o bucăţică, dar mă înecam dacă încercam să înghit. Aveau bunicii mei găini şi iepuri, o aveau pe Bătrâna Bărboasă şi făcea săraca anual câte un ied sau chiar doi, o aveau şi pe văcuţa Sara şi porcii, dar pe masă ajungea întotdeauna carne cumparată de undeva, nu ceva tăiat în ograda lor. Nu de alta, dar la aşa ceva au renunţat după crizele pe care le făceam. Eu nu ţin minte, dar bunica mi-a povestit că am sărit pe ea şi i-am smuls găina din mână când a încercat s-o taie şi că am ţinut-o în braţe ca s-o protejez şi că ţipam ca din gaură de şarpe dacă încerca să mi-o ia. Să omoare cumva vreun iepure ori iezii nici nu se punea problema, că erau ai mei şi erau număraţi, luaţi în evidenţa şi protejaţi în permanenţă. Aşa că bunicul îi vindea în stânga şi-n dreapta, oricui era dispus să-mi promită că nu-i va tăia, ci va avea grijă de ei. Până şi porcul îl tăiau în secret, ducându-mă de nas, ca să nu fac o criză de urlete şi de plâns până cădeam jos.

Venea nea Sanyi, prietenul bunicului, pe la începutul lui decembrie, mă punea în căruţă şi plecam la oraş să cumpărăm pâine. Sau baterii. Ori chibrituri. Ceva, nu conta ce, dar ceva ce trebuia luat neapărat de la oraş, degeaba aveau pâine, baterii şi chibrituri şi la magazinul mixt din sat. Plecam în zori şi ne lua câteva ore bune să mergem şi să ne întoarcem, mai ales că de regula era zăpadă mare şi caii de-abia avansau pe drum. Cu toate astea la întoarcere ne opream la nea Sanyi acasă, doar cât să ne încălzim un pic, iar picul ăla ţinea de fiecare dată până seara târziu. La ei mă puteam juca cu câinii lor, aveau trei, aveam voie să stau pe caii legaţi în grajd, să smotocesc pisicile şi să mă joc cu tanti Jolan, soţia lui nea Sanyi.

Când mergeam eu la ei era eveniment mare şi bătrânica scotea din dulap toate jucăriile pregătite de 30 de ani, pentru copilul pe care l-au tot aşteptat să vină, dar care nu şi-a mai făcut apariţia în lumea asta. Şi erau numai minuni! Doi căluţi ciopliţi din lemn, o căruţă la care erau legaţi, un trenuleţ din lemn, cu locomotivă şi vagoane, un mecanic care trebuia să conducă trenul, deşi era săracul cât locomotiva şi urât din cale afară, pentru că l-a făcut nea Sanyi cu brişca dintr-o bucată de rădăcină de nuc. Era şi o păpuşă făcută din cârpe, îmbrăcată în schimb într-o rochiţa roz impecabilă, pentru cazul în care copilul aşteptat de ei ar fi fost fetiţă, dar cum am fost singurul copil care a intrat pe poarta lor, păpuşa nu s-a bucurat deloc de atenţie, nu-mi spunea nimic şi nu am fost interesat să mă joc cu ea.

Între timp bunicii şi vecinii munceau de zor, ca totul să fie terminat pe când ajungeam eu acasă, ba mai mult, bunicul lăsa şi poarta deschisă la coteţul porcului şi făcea niste urme în zapadă, ca să mă convingă că porcul a ieşit şi a fugit în lume. Ne-am fi dus să-l cautăm, că noaptea era frig tare, dar nu avea sens, pentru că l-a văzut nea Moise când s-a urcat în autobuz şi sigur nu-l mai găseam, că porcii când scapa din coteţ nu se mai opresc până în America. Locul acesta nu se ştia unde-i, dar era undeva departe, un loc în care nu aveam cum să mergem ca să ne recuperăm porcii fugari, chiar dacă an după an mai fugea câte unul.

Dar ziceam de amintirea mea, de pe la patru ani…

Era iarnă, sau poate sfârşit de toamnă? Nu ştiu sigur, ce ţin minte e doar că era zăpadă mare, până la brâu, că toată lumea a dat la lopată să facă potecă de la casă la grajd, de la casă la fântână, de la grajd la fântână, de la casă la poartă, de la poartă până la poarta vecinului. Era un frig de crăpau pietrele, aşa că cine n-a curăţat zăpada imediat ce a căzut, nici n-a mai putut curăţa, că într-o noapte a nins, şi în următoarea temperatura s-a dus mult sub zero, şi a devenit totul ca din sticlă turnată. De marginea acoperişului atârnau ţurţuri groşi cât braţul meu şi lungi cât mine. Podul casei era plin de porumbei şi guguştuci refugiaţi, că afară ar fi îngheţat. Ieşeau de acolo doar dimineaţa pentru o oră, cât să ciugulească boabe la concurenţă cu găinile, apoi fiecare se întorcea unde putea supravieţui, găinile în coteţ, să stea înghesuite una în cealaltă, porumbeii în pod. Focul ardea continuu în sobă, dar degeaba, nu reuşea să încălzească casa, ci doar să asigure o temperatură cât să nu îngheţe apa în găleată. Iar semnele pe care le vedea bunicul pe cer nu prevesteau nimic bun. Soarele a apus, scăldând dealurile în lumină purpurie, ceva nemaivăzut pe timp de iarnă, iar Luna, aia veche, cea mâncată ulterior de nea Aron şi înlocuită apoi cu o moneda de cinci lei, a răsărit având o curte luminoasă de culoare albă ca laptele.

– Nu e bine deloc, Ilona, crede-mă! La noapte o să fie un frig de îngheaţă câinele în fugă ÅŸi se rupe când vrea să ia curba. O să lăsăm deschisă uÅŸa dintre camere ÅŸi fac focul ÅŸi în cealaltă sobă. Ba, mai mult, ar trebui să mă ajuÅ£i să ducem coteÅ£ul iepurilor înăuntru în grajd, să cărăm acolo ÅŸi găinile ÅŸi să fac ÅŸi acolo focul, că altfel rămânem fără ele. Pe Daki îl ducem în casă ÅŸi lăsăm ÅŸi pisicile înăuntru, dacă vor să vină, dacă nu atunci o să se refugieze ele în grajd sau în podul grajdului, când vor simÅ£i că e cazul. Dar va fi cumplit de frig la noapte, crede-mă. AÅŸa ceva doar în Siberia am văzut…

A avut dreptate bunicul. În noaptea aia temperatura a scăzut la minus 32 de grade Celsius. Ţăranii care nu au făcut foc în grajd s-au pomenit că animalele lor au făcut degerături de la frig, iar păsările care au rămas afară au îngheţat stând pe crengi. Noi ne-am trezit pe la cinci dimineaţa, că s-a auzit o pocnitură ca de foc de armă. Bunicul a ieşit să verifice ce s-a întâmplat, s-a dus până în grajd să mai bage şi acolo lemne pe foc, la întoarcere a adus un braţ mare de lemne şi a umplut sobele din casă până la refuz.

– A îngheÅ£at nucul, Ilona. Până în mijloc! De acolo s-a auzit trosnitura, că a crăpat săracul pe toată lungimea trunchiului.

S-a spălat pe mâini în lighean, că se murdărise cu lemnele, cât le-a îndesat în sobă, apoi fără să se şteargă pe mână, a verificat dacă e încuiată uşa. Iar palma i s-a lipit de clanţă instantaneu şi când şi-a smuls-o a lăsat pe bucata de fier o fâşie de piele.

Bunica l-a bandajat, ca să nu umple totul de sânge, apoi s-a culcat lângă mine, ca să-mi ţină ea de cald, că bunicul nu mai avea de gând să se culce. Dar nici să meargă să dea de mâncare la animale nu avea chef să meargă încă. A tras din damigeană un căntălau de vin și l-a pus la încălzit într-o oală. Apoi s-a dus să-l invite pe nea Domi la un pahar de vin. L-a găsit zgribulit sub pătură, în căsuţa lui de lemn, în ciuda faptului că ardea focul în sobă. Câinele îi dormea la picioare, încovrigat, iar pisicile erau lipite de el, sub patură. Alte animale nu avea nea Domi, dar de astea avea mare grijă. Nu obişnuia să bea, zicea că băutura ia minţile omului şi îl împinge la a face prostii, pe care treaz nu le-ar face niciodată, dar atunci a acceptat invitaţia. A umplut soba de lemne, s-a asigurat că a închis bine uşa, că animalele lui stau în condiţii acceptabile şi l-a urmat pe bunicul.

S-au aşezat la masă, au băut vin cald, au fumat şi au depănat amintiri de pe front şi din lagărul de muncă de la Nijni Taghil unde au pierdut amândoi câte şapte ani din viaţă. Asta până pe la şapte şi jumătate, când nea Domi a mulţumit pentru trataţie şi a plecat acasă să mai bage lemne pe foc şi să meargă, apoi, la nea Aron căruia i-a fost promis că-l ajută la tăiat lemne. Bunicul s-a dus să scoată apă din fântână, în timp ce bunica m-a îmbrăcat cu tot ce i-a picat în mână, ca să mă poată lăsa afară în zăpada îngheţată, fără să mă congeleze instantaneu gerul cumplit, care nu s-a îmblânzit cu prea mult nici cu Soarele care a răsărit timid pe deasupra dealurilor îndepărtate.

M-am dus în spatele şurii să mă uit la nuc, în timp ce bunicul a dat de mâncare la Daki şi la pisici, apoi a intrat în şură să mai dea jos ceva fân din pod ca să le hranească pe Sara si pe Bătrâna Bărboasă.

Ce n-a ştiu bunicul a fost că tocmai în acea noapte cumplită i-a venit sorocul la Griuţa, una din cele trei pisici. Şi ea, sărăcuţa, s-a ascuns unde a ştiut, departe de alte animale, adică în şură, în loc să fi stat în grajdul încălzit. Aici a adus pe lume patru puişori, dar primii trei pe care i-a născut au îngheţat înainte ca ea să-l nască pe ultimul şi să se poată ocupa de ei, să se încolăcească în jurul lor ca să-i încălzească cu propriul corp. Doar pe ultimul l-a putut salva, cu acesta s-a îngropat sub fân şi a stat acolo până dimineaţa, când l-a lăsat pe ăla mic îngropat adânc în fânul care păstra cât de cât căldura corpului ei, şi a ieşit şi ea să mănânce cu celelalte pisici. Iar bunicul tocmai atunci a intrat în şură, a găsit cei trei pui îngheţaţi şi fără să-şi dea seama că unul a scăpat, că e viu, dar e îngropat sub fân, a călcat pe acesta. Puiului i-a dat sângele pe năsuc şi pe guriţă, aşa ca bunicul a fost convins că din greşeala l-a omorât şi pe singurul supravieţuitor. I-a luat pe toţi în palmă şi a pornit să-i ducă în spatele şurii, în grădină şi să-i îngroape înainte ca eu sa-i văd, dar tocmai atunci veneam din grădină, de la nucul crăpat. Ne-am întâlnit la poarta grădinii şi am văzut că are ceva în mână. Am insistat până mi-a arătat…

– I-a născut azi noapte GriuÅ£a ÅŸi au îngheÅ£at sărăcuÅ£ii.

Însă cel plin de sânge a mişcat şi i l-am luat din palmă. L-am ţinut între palme, apoi l-am lipit de pieptul meu fără să-mi pese că mă murdăreşte. Era complet alb, fără fir de altă culoare. Doar alb peste tot şi roz la pernuţe, roz la burtică şi roşu de la sânge la guriţă şi pe piept.

– E mort, copile, lasă-mă să-l îngrop cu fraÅ£ii lui! – a strigat bunicul după mine, dar degeaba. Am fugit în casă cu puiul însângerat ÅŸi m-am urcat cu el în pat. A încercat ÅŸi bunica să mi-l ia din mână, dar nu i-am dat drumul. Plângeam si îl Å£ineam lipit de mine.

Cu chiu cu vai m-a dezbrăcat bunica de surplusul de haine, a şters cât a putut din sângele care mi-a pătat deja şi mâinile, dar la puiul ăla mic nu i-am dat drumul nici o clipă indiferent cine ce-mi zicea. A încercat şi bunicul să-mi explice calm că nu are cum să trăiască, e prea mic, de-abia s-a născut şi că şocul a fost prea mare pentru el. Ca e mort deja, nu mai mişcă şi că nu se răceşte doar din cauză că-l ţin eu lipit de pieptul meu. Degeaba orice, nu i-am dat drumul. Am stat cu puiul ăla lipit de mine toată ziua şi dacă nu m-au văzut niciodată plângând pâna atunci, am recuperat în ziua aia din plin. La un moment dat, a venit şi nea Moise, cu Irma şi au încercat şi ei să-mi explice că asta e soarta animalelor, se mai întâmplă şi accidente, de mor. Degeaba, la pui nu i-am dat drumul.

A venit şi nea Domi, dar el n-a încercat să mă convingă să renunţ. Doar s-a uitat la mine, m-a mângăiat pe cap, cum făcea de obicei, şi-a şters lacrima din colţul ochiului şi s-a aşezat pe marginea patului, între mine şi bunicul deja hotărât să-mi ia şi cu forţa puiul mort din mână.

– Lasă-l în pace, Marton. O fi mort, cum zici tu, aÅŸa ca ce mai contează că-l îngropi azi sau mâine? Lasă-l, că poate este ceva ce ÅŸtie gândacul ăsta ÅŸi nu ÅŸtim noi, sau poate face Domnul ceva pentru el, ce nu ar face niciodată pentru noi.

Bunicul a dat doar din cap şi s-a aşezat pe scăunelul din faţa sobei.

După asta m-au lăsat în pace. Aveau timp berechet şi nu conta cât îmi ia mie să înţeleg că puiul a murit şi nu mai poate fi adus la viaţă.

Iar eu am stat în cur toată ziua aia şi toată noaptea. Dimineaţa m-a găsit tot cu puiul de pisica lipit de pieptul meu, plângându-i rănile sau durerea, ori poate plângându-i moartea. Bunica m-a hrănit cu linguriţa, ca în ziua anterioară, apoi mi-a dat pace.

Pe la amiază m-a întrebat bunicul dacă i-l dau să-l îngroape, dar dacă am dat din cap că nu, şi am început iar să plâng, a ieşit din casă şi s-a dus să mai crape la lemne.

Către seara i-a venit o idee şi a întrat în casă cu Griuţa în braţe.

-Ea e mama puiul, ei îi dai puiul?

Pisica pusă în pat, aproape de mine, a venit, mi s-a urcat pe picioarele întinse şi m-a mirosit. I-am întins puiul plin de sânge închegat, uscat, iar ea a început să-l lingă, să-l cureţe. Ca brusc bunica să ţipe, îndeajuns de tare cât să-l facă pe bunicul să sară ca ars de pe scăunelul pe care se aşezase.

– Marton, a miÅŸcat! Fii atent că miÅŸcă!

Nu i s-a părut doar ei, că puiul era într-adevăr viu. L-am aşezat lângă burtica mamei ei şi, în timp ce ea continua să-l cureţe, a început să sugă. Şi de parcă ar fi supt viaţă din corpul mamei lui, nu lapte, se întrema clipă după clipă. După câteva secunde şi-a aşezat picioruşele din faţă pe burtica mamei lui şi a început să o framânte cu pernuţele ca să stimuleze şi mai mult lactaţia.

Bunicul şi bunica stăteau amândoi în faţa patului şi se uitau când la mine, când la pisici, încercând parcă să înţeleagă ceva ce era de neînţeles.

I-am pus numele „Fulg de nea”. Pentru că era de un alb imaculat şi pentru că s-a născut în iarna cea mai cumplită pe care am trăit-o, în noaptea cea mai geroasă dintre toate.

Normal că a venit şi Moise cu Irma să vadă minunea. S-au minunat şi m-au întrebat că ce am făcut, dar ce puteam eu să le răspund? Doar adevărul, că nu am făcut nimic, doar am iubit puiul ala de pisică, că i-am simţit durerea şi am plâns eu în locul lui, când el nu mai putea.

Nea Domi, ca de obicei, n-a zis nimic. Doar m-a mângâiat pe creştet, a luat puiul de pisică în mână, l-a pupat pe botic şi l-a pus înapoi lângă mămica lui, instalată comfortabil lângă mine.

Următorul incident l-am avut în primăvara următorului an. Era prin luna mai, asta ştiu pentru că de 1 Mai, în secuime se obisnuieşte ca flăcăii să aducă din pădure câte o creangă sau un copăcel înverzit şi s-o lase la poarta casei unde locuieşte aleasa inimii lor. Un fel de simbol al faptului ca iubirea lor a supravieţuit iernii, că e încă vie.

În satul bunicilor mei nu mai erau flăcăi, decât cel mult flacăi cum era nea Domi, adică bătrâni care nu s-a însurat niciodată. Aşa că de 1 Mai aduceau crengi înverzite bărbaţii însuraţi propriilor neveste. Iar nea Domi ducea un copac întreg, întotdeauna un brad, în cimitir. Îl lăsa lângă un mormânt că nu avea de ce să-l sprijine. Dar, despre nea Domi şi despre mormântul la care ducea el flori şi copaci înverziţi vă voi povesti altă dată.

A primit şi bunica creanga ei de salcâm, deja înflorit, adusâ mândru în spinare de bunicul, tocmai din hotarul satului de dincolo de pădure, adică de la vreo opt kilometri.

La vreo săptămână după asta, a trecut pe şosea o maşină încărcată cu marfă, în mare viteză şi a lovit căţelul vecinului de peste drum. Nici n-a atins frâna măcar, de parcă nu ar fi fost nimic acel căţel. A trecut peste el cu roata şi bietul suflet a fost strivit pe asfalt, apoi rostogolit şi aruncat în şanţ de inerţie. L-am auzit urlând de durere şi am fugit la el. L-am luat în braţe aşa cum era, cu sângele şiroind din el unde coastele strivite i-au străpuns pielea. Îl durea tare, simţeam durerea lui si plângeam cu el. Îl tineam în braţe şi îl legănam ca pe un copil, iar el a tăcut. Durerea i s-a mai domolit, a devenit o amorţeală, parca i-ar fi intrat simţurile într-o ceaţă. Plângeam pentru el, aşa m-a găsit bunica, stând în şanţ. Nu m-a putut lua de acolo şi nu m-au putut convinge nici vecinii să las căţelul acolo şi să plec.

După patru ore a venit bunicul de la muncă şi s-a aşezat lângă mine, pe marginea şanţului.

– Copile, copile, ce faci aici?

– Stau cu el, bunicule, că îl doare tare dacă îi dau drumul!

S-a uitat la căţelul care se lăsa legănat de mine şi mă privea cu ochii plini de lacrimi. I-a văzut rănile, picioarele din spate răsucite la un unghi nefiresc faţă de corp şi a înţeles că nu sunt şanse.

– Uite-te la mine, copile cu păr de cânepă! Nu-l poÅ£i salva, nu îl poÅ£i vindeca. E prea rănit, i-au făcut deja mult prea mult rău, cât să-l mai poÅ£i salva. Suferă, uite-te în ochii lui, se chinuie. Åži nu poate să moară, să plece, să-i înceteze durerea, pentru că tu nu-l laÅŸi. Daca îl iubeÅŸti cu adevărat, scuteÅŸte-l de suferinţă, aÅŸază-l jos ÅŸi ia-Å£i mâinile de pe el, lasă-l să plece.

Avea dreptate bunicul, am fost nevoit să recunosc acest lucru. L-am așezat pe jos pe căţel, l-am mângâiat peste cap, m-am aplecat şi l-am pupat între ochi, pe frunte. Apoi m-am ridicat în picioare şi el a rămas nemişcat. A murit la câteva secunde după ce mi-am luat mâinile de pe el. Abia atunci am observat-o pe bunica stând sprijinită de nea Domi, cu ochii plini de lacrimi. Nu i-a păsat că sunt plin de sânge, m-a luat în braţe şi m-a pupat pe ambii obraji.

– Copile, copile, nu e normal să iubeÅŸti atât de tare ceva. Cum poÅ£i să iubeÅŸti în aÅŸa hal încât să opreÅŸti chiar ÅŸi moartea? Asta o să-Å£i aducă numai suferinţă, copile! DetaÅŸează-te, fii mai nepăsător, protejează-te pe tine!

Avea dreptate în felul ei. Într-adevăr, de multe ori, de mult prea multe ori m-a durut durerea unor animăluţe, dar avea dreptate şi nea Domi, când a răspuns bunicii.

– Nu poate, Ilona, să nu iubească. AÅŸa îi este lui sufletul ÅŸi nu ar mai fi el, dacă ar putea fi mai nepăsător. Åži cine ar avea mai mare nevoie de iubire, decât bietele animale care nu au nici o apărare?

Au trecut ani mulţi de atunci. Am crescut o generaţie întreagă de pui de găină, părăsiţi de cloşcă de cum au ieşit din ou, treizeci de pui mici şi gălbui. N-a murit nici unul. Am salvat viaţa unei pisici aproape ruptă în două de câini, după ce veterinarul mi-a zis că nu are cum să traiască şi mi-a propus s-o eutanasieze. Nu, nu am adus-o ca să fie omorâtă, i-am zis doctorului, am adus-o să-i faci o injecţie cu antibiotice şi un anestezic. Sa-mi dai un tratament de urmat şi o s-o salvez. Nu ai cum, a insistat el, dar a făcut ce i-am cerut şi pisica a trăit. Am salvat căţei şi pisici nenumărate, pentru că nu pot să nu-i iubesc.

Pentru mine este ceva firesc să fie aşa, sunt eu, învăţat cu mine să fiu aşa, motiv suficient ca să uit că nu e ceva normal. Dar mi se aduce aminte uneori, când nici nu mă astept.

În urmă cu câţiva ani am stat lângă soacră-mea. Am îngrijit-o, i-am făcut injecţiile, am încercat să fac tot ce puteam face ca să îi fie mai uşor ceva cumplit de greu. Avea cancer, şi din spital ne-au dat-o acasă, pe motiv că nu mai au ce să-i facă. Nici eu nu aveam ce-i face, nu puteam decât să-i iau mâinile între palmele mele, să-mi înghit lacrimile, când eram lângă ea, şi o vedeam cum alunecă zi după zi, tot mai aproape de moarte, ca apoi să lăcrimez pe drumul de la ea, pâna acasă la noi. Că nu doar de ea şi de socrul meu trebuia să-mi ascund lacrimile, ci şi de nevastă-mea, că doar era vorba de mama ei, şi o iubea foarte tare. A fost o femeie extraordinară, nu aveai cum să nu o iubeşti…

M-am dus şi în ziua aia, ca în toate celelalte, ca să-i fac injecţiile, să-i înlocuiesc plasturele cu morfină, s-o ajut să ajungă la baie… În ziua aia a venit şi nevastă-mea cu mine şi plângea în surdină în sufragerie, în timp ce eu mă ocupam de mama ei în dormitor. Când am terminat cu toate care trebuiau făcute, m-am aşezat lângă ea, pe marginea patului şi i-am luat mâinile împuţinate între palmele mele, cum făceam de obicei.

Îi era greu să vorbească, dar şi-a adunat puterile ca să-mi spună în şoaptă ce considera ea că era important.

– Să ai grijă de ea!

Am dat doar din cap ca voi avea. Nu puteam vorbi, că aş fi început să plâng. Mi-a tras mâinile aproape de gura ei şi mi-a pupat mâna dreaptă. Nu mai era ea pe de-a întregul, de la atâta durere. Doar parţial mai era în lumea noastră…

– MulÅ£umesc, copile cu păr de cânepă!

A schiţat o urmă de zâmbet la vederea surprinderii mele, apoi a continuat.

– Du-te acum. Mergi să-mi aduci ceva, orice, numai du-te ÅŸi lasă-mă să mor.

Am plecat. Nici nu mai ştiu cu ce scuză, ce să-i aduc de la noi de acasă, dar nu eram nici la 200 de metri de blocul lor, când m-a sunat deja nevastă-mea.

– Nu te mai duce nicăieri, hai înapoi, că a plecat…

M-am oprit din plâns şi am făcut cale întoarsă. Ştiusem deja că a murit, înainte ca nevasta să mă sune, am ştiut pentru că a încetat să mă mai doară durerea ei. Şi de undeva, din străfundul minţii mele, l-am auzit pe nea Domi zicând bunicii mele:

– Nu poate, Ilona, să nu iubească!

Autor: Balin Feri