Consolarea

Bătrânul, ca în toate zilele de când s-a pensionat, porni să facă piaţa dis-de-dimineaţă. Au existat cândva şi zile când nu trebuia să facă singur asta, dar de când Clara a căzut la pat nu-l mai însoţea nimeni. Poate de asta nici nu-i mai ardea să piardă vremea căscând gura la vitrine, oameni sau maşini. Cu Clara lângă el toate păreau altfel, parcă mai pline de culoare, de viaţă, de sens.

Ea însă trăgea să moară, avea cancer şi bătrânul, nenea Iancu, cum îi ziceau deja nu doar copiii, ci chiar şi ceilalţi pensionari din bloc, ştia că zilele îi sunt numărate, în ciuda asigurărilor date de doctori, foşti colegi de pe vremea când se trezea să meargă la serviciu şi nu la piaţă, că vor face tot ce le stă în putere. Nu-i învinovăţea de nimic, ştia că medicii în cazurile de cancer seamănă cu jucătorii de poker, aşteaptă o mână norocoasă şi asta ori vine ori ba.

În cazul Clarei nu prea părea să se ivească mâna aşteptată, tratamentele aplicate nu aveau alt efect decât acela de a prelungi agonia, nicidecum acela de a vindeca. Odată şi odată tot trebuie să moară omul, se consola nea Iancu în gând, dar când o privea pe Clara, zi după zi parcă tot mai mică şi mai pierdută printre aşternuturi, ceva îi strângea maţele ghem, în gât i se punea o găluşcă şi-i venea să plângă. Dar se ţinea tare, cel puţin în prezenţa ei. Dimineaţa însă, mergând singur către piaţă, deseori clipea des şi îşi ştergea ochii, de parcă ar fi vrut sa îndepărteze doar o musculiţă enervantă. Când făcea baie, sau noaptea, în cele două-trei ore de somn chinuit al Clarei, îşi permitea să mai macine ceva lacrimi, doar cât să poată respira iar normal, şi nu ştia niciodată dacă o plânge pe bătrâna care i-a fost soţie timp de mai bine de cinci decenii, ori se plânge pe sine că urmează sa rămână singur. Şi la ce bun să mai trăieşti dacă cel mai apropiat martor al existenţei tale a plecat deja dincolo. Un dincolo la care alţii se gândeau ca la un loc ipotetic dătător de speranţe, un loc care pentru nea Iancu era însă o certitudine. Despre asta a preferat însă să nu vorbească niciodată nimănui, unora pentru că nu l-ar fi crezut, altora pentru că nu meritau să ştie, dar de cele mai multe ori alesese să păstreze tăcerea pentru a nu fi luat în râs…

La colţul străzii o chemă pe Vagaboanta, îi dădu resturile de mâncare învelite în ziar, stătu până termină pisica de mâncat, aruncă hârtia pătată de unsoare la coşul de gunoi şi îşi continuă drumul. Traversă strada, cumpără de la o ţărancă tânără sticla zilnică de lapte şi intră în magazinul de pâine.

– Ce mai faceÅ£i nea Iancu?- fu întâmpinat de vânzătoare cu un zâmbet larg, nu că ar fi fost el o cunoÅŸtinţă apropiată a doamnei, ci mai degrabă pentru că nu lua niciodată restul de doi bani.

– Rău dragă, tot mai rău…

– Dar arătaÅ£i bine, nea Iancu.

– Da, dragă Marta, cine mă vede de la distanţă ar putea crede că sunt viu.

Vânzătoarea râse, nea Iancu se mulţumi să-i zâmbească.

– Fac rău din cauza Clarei. Pe zi ce trece alunecă tot mai jos pe pantă ÅŸi deja se vede capătul de drum. AÅŸ vrea să-i pot da din zilele mele atâtea cât să plecăm împreună, dar fiecare trebuie să ne ducem crucea singuri…

– Dumnezeu…

РEa nu crede ̨n Dumnezeu, de asta ̨i este mai greu.

– Dar dumneavoastră? – puse Marta întrebarea la care majoritatea oamenilor ar fi răspuns nu tocmai ce simt, ci mai degrabă ce doresc. Nea Iancu nu era însă un om dintre cei mulÅ£i, a fost medic psihiatru, cunoÅŸtea psihicul uman chiar mai bine decât îşi dorea…

– Vezi tu, Marta, eu am avut cândva un prieten, un tip pe care majoritatea nu ar fi dat doi bani pentru că nu avea nici avere cu care să provoace invidia unora ÅŸi respectul altora ÅŸi nici studii superioare pentru care să-i fi recunoscut cineva genialitatea. Omul ăsta avea însă darul de a spune în câteva cuvinte mai mult decât spun alÅ£ii într-o viaţă întreagă. El mi-a spus cândva în copilărie, cred că aveam vreo doiÅŸpe ani, că pe Dumnezeu îl găseÅŸte fiecare om căruia nu-i este teamă să-L caute, fiecare care are răbdarea de a merge până la capăt în ceea ce începe. Totul e să nu te refugiezi în negare atunci când dai peste o dovadă, să nu încerci să fabrici explicaÅ£ii logice cu orice preÅ£ la micile minuni peste care dai.

Vânzătoare făcu ochii mari şi nea Iancu se gândi dacă nu cumva spuse mai mult decât era cazul. Se linişti însă imediat ce Marta începu să vorbească.

– Pe Dumnezeu îl găsim în sufletul nostru, dacă ÅŸtim să ascultăm, aÅŸa zice părintele Achim. Dumneavoastră l-aÅ£i găsit?

– Cam aÅŸa ceva, Marta, cam aÅŸa ceva.

În magazin intră o clientă şi-şi zise nea Iancu că e cazul s-o ia din loc.

– Să ai o zi bună, Marta!

– Åži dumneavoastră, nea Iancu! Åži… – ezită o clipă gândind ca poate nu e cazul să dea lecÅ£ii unui om învăţat, totuÅŸi se decise să continue – …dacă puteÅ£i convingeÅ£i-o pe Clara că există Dumnezeu. ÃŽi va fi mai uÅŸor…

Nea Iancu dădu doar din cap şi ieşi din magazin.

Pe drumul de întoarcere acasă îşi aminti spusele Martei şi se surprinse întrebându-se dacă nu e cazul să rupă tăcerea. Ştia şi că, dacă Clarei nu-i povesteşte, atunci nu o va face nimănui. Sunt însă adevăruri pe care e mai bine să le ia omul cu el în groapă. Dar sunt şi adevăruri pe care nu trebuie să le ţii doar pentru tine. Cum spusese Pantea, pacientul de cândva? Dacă Dumnezeu ţi-a dat minte e păcat să n-o foloseşti. Dacă ţi-a dat mână, tu decizi ce faci cu ea, poţi s-o foloseşti la săpat, la construit, la scris sau pentru a apăsa pe trăgaci. Dar când nu ştii ce ţii în mână ce faci? Ai doar un buton în faţă, pe care poţi să apeşi, dar nu cunoşti mecanismul pe care îl pune în funcţiune, poate porneşte un generator şi se aprinde lumina, poate lansează o rachetă…Stau în beznă şi mângâi ceva păros, cum zisese prostanul de Mirciulică când se îmbătase. Zic poate cuţu-cuţu, cum făcuse el, deşi îşi mângâia soţia… Mai bine tac.

De cum intră în casă îl lovi mirosul inconfundabil al morţii. Mirosul greu al durerii, mirosul insuportabil al neputinţei. Clara stătea cu ochii deschişi, cu privirea aţintită spre tavan şi chiar dacă nu scotea nici un sunet, mâna ei mică strânsă în pumn şi lacrimile care i se rostogoleau pe obraji vorbeau clar despre suferinţa pe care trebuie s-o îndure.

– Doamne, dacă tot îţi stă în putere să faci orice de ce nu schimbi asta? – gândi nea Iancu. Murim cu toÅ£ii, asta aÅŸa trebuie să fie, dar de ce trebuie să suferim înainte? De ce trebuie să ne umilească moartea în asemenea hal? De ce trebuie să moară puÅ£in cu noi toÅ£i cei care ne iubesc, de ce nu putem să ne stingem la fel de uÅŸor ÅŸi de simplu ca o lumânare atinsă de un curent de aer?

Întrebări inutile, întrebări pe care ar fi trebuit să le pună la timpul potrivit, atunci când a avut ocazia. Se speriase însă şi multe întrebări importante au rămas fără răspuns.

– Iani – gemu Clara.

– Da, iubirea mea, sunt aici – îşi înghiÅ£i bătrânul lacrimile.

– Fă-mi o injecÅ£ie, Iani, că nu mai pot.

– Imediat, iubire, imediat.

Verifică ceasul. Două ore, încă două ore până la următoarea porţie de morfină. Două ore cât o veşnicie, Doamne. Dar dacă nu aştept, dacă îi fac acum injecţia? Ce se poate întâmpla? O omori, îi răspunse o voce în cap, iar nea Iancu râse isteric câteva clipe, chiar dacă o făcu fără să scoată un sunet. Apoi merse repede, trase soluţia în seringă, apăsă cât să iasă aerul şi făcu injecţia Clarei, grăbit să nu-i vină vreun alt gând şi să se răzgândească. Se aşeză apoi pe marginea patului şi-şi ţinu soţia de mână, până se linişti. Unghiile ei săpau în carne, dar nea Iancu nu se clinti. Merse să se spele pe mâini şi să-şi dezinfecteze rănile, de abia după ce ea aţipi. Apucă să şi mănânce şi chiar să fure două ore de somn înainte ca vocea Clarei să-l cheme.

– Bate cineva, Iani.

Era asistenta, cea care trecea odată pe zi pentru a face Clarei perfuzia cu glucoză. Domnişoara Eva era o blondă de cel mult treizeci de ani şi era mereu grăbită. Avea de mers şi la alţi pacienţi, sau cel puţin scuza asta o invoca zi după zi, pentru a nu sta până se goleşte punga de glucoză, iar nea Iancu se bucura într-un fel că aşa stăteau lucrurile. Prefera să fie singur cu Clara şi cu durerea lor.

După ce plecă Eva, nea Iancu se aşeză în genunchi, în baie, unde nu putea fi văzut şi nici auzit de Clara şi se rugă. Într-un fel ciudat.

– Doamne, ÅŸtiu că nu mă auzi ÅŸi ÅŸtiu că niciodată nu intervii, aÅŸa că nu te voi ruga să faci ce niciodată n-ai făcut. Eu te implor doar să-mi dai un semn, unul cât de mic, pentru a ÅŸti dacă mi-e permis să vorbesc de tine. Amin!

Se ridică în picioare, se spălă pe mâini, de parcă s-ar fi murdărit, îşi privi o vreme cearcănele şi faţa buhăită de oboseală, apoi se întoarse lângă Clara. O găsi cu privirea fixată pe un punct de pe perete, cu gândurile duse departe. Durerea se retrase pe moment din faţa morfinei, dar nea Iancu ştia că până la urmă boala va îńvinge. Se aşeză pe marginea patului, îşi prinse soţia de mână şi dădu drumul la televizor. Spera ca trăncăneala inutilă a crainicului să abată atenţia Clarei de la gândurile ei.

– La ce te gândeÅŸti, iubire?

Femeia nu răspunse multă vreme, rătăcită ori în frica ei de moarte ori în amintiri vechi. Iar când vorbi într-un târziu, ceru doar să închidă televizorul.

– Mă oboseÅŸte degeaba, oricum nu spune ceva ce să mă mai poată interesa.

Bătrânul opri televizorul, iar privirea Clarei se întoarse pe acelaşi punct de pe perete.

– Nu-mi spui la ce te gândeÅŸti?- insistă nea Iancu.

– Mă gândeam la părinÅ£ii mei, la cât au fost de norocoÅŸi să moară împreună în acel accident de maÅŸină. Cred că nici n-au apucat să-ÅŸi dea seama ce se întâmplă, într-o clipă erau încă toate bune ÅŸi frumoase, iar în următoarea i-a spulberat camionul ÅŸi ei au încetat să mai existe.

Tăcu gândindu-se o vreme, apoi făcu o completare şoptită.

– Dacă nu cumva există o viaţă după moarte…

Nea Iancu nu zise nimic, doar dădu din cap a negare. Clara îl privi, dar crezu că e doar un gest datorat oboselii şi continuă să-şi depene gândurile.

– … dacă nu cumva există chiar ÅŸi un Dumnezeu. Dar dacă există unul trebuie să fie tare al dracului să stea cu braÅ£ele încruciÅŸate ÅŸi să nu intervină niciodată. Da, ÅŸtiu, dacă există mă va pedepsi, de parcă n-ar fi destulă pedeapsă ce mi se întâmplă acum…

Nea Iancu îşi deschise gura, apoi se răzgândi şi şi-o închise la loc de parcă ar fi vrut doar să caşte. Pe Clara însă n-o putea păcăli, nu după o viaţă trăită împreună.

– Ce ai vrut să zici?

– Nimic…

– Nu mă minÅ£i, Iani. GândeÅŸte-te că tot ce nu-mi spui acum nu vei apuca să-mi mai spui niciodată. EÅŸti sigur că nimic?

Bătrânul trase adânc aer în piept, de parcă s-ar fi pregătit să ridice o greutate enormă, deşi se încuraja tocmai pentru a se descărca de o povară purtată zeci de ani.

– Dumnezeu există, Clara.

– Eu ÅŸtiu că tu crezi ÅŸi respect asta. Eu însă nu pot crede ÅŸi nu are sens să încerci să mă convingi.

– Nu e vorba de asta, draga mea. Eu nu cred… eu…  ÅŸtiu. Dumnezeu există Clara ÅŸi dincolo de moarte nu există o viaţă, ci doar o existenţă. Asta o ÅŸtiu, nu e nevoie să cred.

– De unde ÅŸtii?

– E o poveste lungă Clara, dar dacă vrei îţi povestesc…

Bătrâna făcu ochii mari şi dădu din cap aproape imperceptibil.

– Ei bine, cel mai ciudat lucru prin care mi-a fost dat să trec, a avut loc în vara lui 2009. Totul a început pe data de 27 mai când a sunat la cabinetul meu un oarecare domn Pantea ÅŸi ÅŸi-a făcut o programare pentru ora patru. Pe atunci aveam încă foarte puÅ£ini pacienÅ£i. Potrivit percepÅ£iei generale dacă apelai la serviciile unui psiholog recunoÅŸteai că ceva nu-i în regulă la etaj ÅŸi, în concluzie, aproape nimeni nu venea de bună voie, ci cel mult atunci când era adus.

Dar Pantea a venit singur. A intrat în cabinet cu familiaritatea unuia care şi-a petrecut toată viaţa în cabinete medicale, s-a îndreptat direct către fotoliu, se aşeză comod şi de abia apoi mă salută. Era un tip oarecare, cu început de chelie în vârful capului, constituţie ce a fost atletică înainte să facă o mică burtică, un om atât de banal, încât ar fi reuşit să treacă neobservat în orice mulţime.

– Ce vă supără, domnule …Pantea?, îi pusesem eu întrebarea, după ce îi consultasem fiÅŸa medicală, pe care în mod surprinzător o aduse cu el. AÅŸa aflasem că are patruzeci ÅŸi patru de ani. Eu aveam pe atunci douăzeci ÅŸi ÅŸapte…

– Doctore, mă deranjează visele. De la o vreme mi-e frică să mai dorm pentru că visez numai aiureli. Asta de aproape doi ani.

– S-a întâmplat în perioada aia ceva deosebit în viaÅ£a dumneavostră? A declanÅŸat ceva aceste coÅŸmaruri ori au apărut aÅŸa, ca din senin?, Å£in minte că l-am întrebat încercând să-l determin să vorbească mai mult despre el ÅŸi chiar asta ÅŸi făcu.

– Nu cine ÅŸtie ce doctore, doar o chestie măruntă căreia nu i-am acordat pe moment nici o atenÅ£ie, dar ulterior am ajuns la concluzia că a fost picătura care a umplut paharul. ÃŽntârziasem la serviciu. Lucrez ca profesor la un liceu ÅŸi în cei douăzeci de ani de când predau a fost singura dată când am întârziat. Nu mult, doar zece minute ÅŸi asta din cauză că uitasem să pun ceasul să sune. ÃŽntârzierea mea nu a fost observată nici măcar de elevi, nu am fost nici sancÅ£ionat ÅŸi nici măcar avertizat, totuÅŸi m-am simÅ£it vinovat ÅŸi în seara acelei zile Å£in minte că am verificat de două ori ceasul.

Timp de o săptămână nu s-a mai întâmplat nimic, apoi, într-o seară mi s-a părut că am uitat să încui uşa. M-am dat jos să verific, dar s-a dovedit a fi alarmă falsă. Uşa era încuiată şi geamurile închise. Am verificat iar ceasul şi pentru siguranţă mi-am setat şi telefonul să sune apoi m-am pus iar în pat. În noaptea aia am avut primul vis. Nu un coşmar, doctore, ci doar un vis.

Căzu pe gânduri şi l-am lăsat în pace ştiind că va începe să vorbească fără să fie întrebat. Nu părea deloc genul de om din care trebuie să smulgi cu forţa răspunsurile de care ai nevoie. După câteva minute într-adevăr începu să-mi povestească visul.

– M-am visat copil, doctore. Am visat că aveam vreo nouă-zece ani ÅŸi eram acasă în CobăteÅŸti, în satul în care am copilărit. Mă jucam în grădină cu Rex, ciobănescul cu care am crescut, eu aruncam o minge spartă ÅŸi câinele o aducea înapoi. La a nu ÅŸtiu câta aruncare am azvârlit mingea după o traiectorie greÅŸită ÅŸi s-a înÅ£epenit între crengile nucului. M-am pornit să mă caţăr s-o dau jos ÅŸi atunci s-a întâmplat ciudăţenia. Pentru o clipă n-am fost atent ÅŸi mi-a aluncat piciorul de pe o creangă. Nu am căzut pentru că mă Å£ineam cu ambele mâini, dar în secunda aia m-am deconcentrat, mi-au alunecat gândurile ca într-o prăpastie ÅŸi degeaba încercam să-mi aduc aminte la ce mă gândisem. Nu era însă doar atât, nu doar că mi-am rătăcit gândul, ci aveam senzaÅ£ia că am uitat ceva. Mai exact că am uitat de ceva ÅŸi că acel ceva s-a pierdut din lume din cauza că eu l-am uitat. Că nu puteam să-mi amintesc ce era tocmai din cauză că încetase să mai existe. M-am trezit speriat, sau mai degrabă neliniÅŸtit ÅŸi n-am mai putut adormi. Am stat până dimineaÅ£a pe întuneric ÅŸi încercam să-mi amintesc ce am uitat ori măcar să înÅ£eleg de ce mă deranja atât de mult acest lucru, dar n-am reuÅŸit. Culmea e că, deÅŸi eram treaz, aveam aceeaÅŸi convingere, că orice lucru pe care îl uit îşi încetează existenÅ£a. Mă înÅ£elegi, doctore?

Normal că îl înţelegeam. Chiar îmi notasem că prezintă primele semne ale unei tulburări obsesiv-compulsive, acela de a verifica de mai multe ori un lucru, având mereu senzaţia că ai uitat ceva. Totuşi nu i-am prescris decât un somnifer, nu-mi permiteam încă să-l consider decât suspect, nu chiar bolnav.

După ce a plecat, mă întrebam dacă îl voi revedea, deoarece a rămas puţin dezamăgit când a citit ce scrisesem pe reţetă. Nu a zis nimic, dar mi-am dat seama că se întreba dacă nu cumva nu-i iau problemele în serios. Totuşi s-a întors, nu chiar după o săptămână cum îl programasem, ci doar după aproape o lună, dar a făcut-o. A sunat, s-a reprogramat şi mi-a intrat în cabinet exact în clipa în care ceasul bătuse ora exactă. S-a aşezat comod în fotoliu şi mi-a zâmbit.

– Doctore, e grav. Am luat-o razna de tot. Mă simt ca nebunul din banc, ÅŸtii, acela care a fost închis cu doi care se băteau. El îi privea detaÅŸat până a fost întrebat de un asistent daca nu stie cumva de ce se bat ceilalÅ£i doi. Sunt nebuni, fiecare se crede trimisul Domnului, zise nebunul nostru. EÅŸti sigur că sunt nebuni?, îl întrebă asistentul, iar acesta răspunse că nu Å£ine minte să fi trimis pe cineva…

Am râs, dar n-am înţeles la ce face referire. M-a lămurit însă.

– Doctore, începu după cum îi stătea în obicei, am descoperit că mi se împlinesc dorinÅ£ele.

Cred că am făcut o faţă… A râs şi a continuat.

– Å¢i-am zis că am probleme cu verificatul ceasului, cu încuiatul uÅŸii ÅŸi închisul geamurilor. ÃŽntre timp mi-am extins fixaÅ£ia ÅŸi asupra stinsului becurilor, opritul aragazului ÅŸi închisul robinetelor de apă. Seară de seară verific de două-trei ori să fie toate cum trebuie să fie, convins că e suficient să uit o singură dată ceva ÅŸi se va întâmpla o grozăvie. Dar m-am săturat, toate astea mă obosesc teribil. Am început să aranjez ÅŸi cărÅ£ile în bibliotecă pentru a sta în ordine crescătoare, după mărime. Apoi le-am rearanjat după anul în care au fost editate. M-au încurcat rău două cărÅ£i rămase fără coperÅ£i ÅŸi fără câteva pagini, dar am căutat pe internet ÅŸi am aflat anii în care au apărut. Mă enervam pe mine însumi, mi-am zis de zeci de ori că sunt nebun ÅŸi că nu are importanţă dacă sunt toate luminile stinse în casă sau nu, dar degeaba. Trebuia să mă dau jos din pat ÅŸi să verific iar ÅŸi iar. Până acum o săptămână, când special m-am forÅ£at să nu fac turul de dinainte de culcare. M-am pus în pat ÅŸi mă chinuiam să adorm încercând să mă conving că geamurile sunt închise ÅŸi uÅŸa încuiată, deÅŸi ÅŸtiam clar că nu e aÅŸa, special am lăsat geamul deschis în bucătărie ÅŸi uÅŸa neîncuiată. Mi-am zis că e suficient ca o singură dată să reuÅŸesc să adorm aÅŸa ÅŸi voi scăpa de toate fixurile mele. Dar nu m-am aÅŸteptat la ce s-a întâmplat. Chiar am reuÅŸit să adorm într-un târziu, dar Å£in minte că am făcut-o dorindu-mi să fi lăsat toate cum trebuiau să fie. Iar dimineaÅ£a am găsit geamul de la bucătărie închis ÅŸi uÅŸa încuiată.

Aici am fost nevoit să-l întrerup pentru a lămuri câteva aspecte ale celor povestite.

– E posibil, domnule Pantea, ca altcineva să fi închis gemul?

– Nu prea, doctore. Locuiesc singur ÅŸi chiar dacă putem presupune că a intrat cineva în casă ÅŸi a închis geamul, tot nu ar fi avut cum să încuie ÅŸi uÅŸa pe dinafară, cu cheile în uşă pe dinăuntru. Iar eu ÅŸtiu sigur că nu am încuiat-o.

– Domnule Pantea, la uitare v-aÅ£i gândit? Fiecare facem gesturi automate, să fim conÅŸtienÅ£i. Eu, de exemplu, când ajung acasă închid uÅŸa ÅŸi o ÅŸi încui fără să mă gândesc la ce fac. Dacă mă întrebaÅ£i acum dacă am încuiat azi dimineaţă uÅŸa de acasă chiar nu ÅŸtiu să vă răspund. Probabil am făcut-o, dar nu sunt convins. Tocmai pentru că este un gest repetat zi după zi ÅŸi creierul nu mai înregistrează întâmplarea, eu nu Å£in minte momentul în care am băgat cheia în zar, am sucit-o, am scos-o ÅŸi am pus-o în buzunar.

– M-am gândit, doctore. De asta nici n-am venit a doua zi, ci de abia acum, după o săptămână.

– Pentru că s-a mai întâmplat ceva, am dreptate?

– Cam ai, doctore – îmi zâmbi pacientul de parcă n-am fi stat într-un cabinet medical, ci undeva pe o terasă, la o bere.

– Ceva mai concret decât uÅŸa pe care s-ar putea s-o fi încuiat? – am pus eu întrebarea sub forma asta special pentru a vedea dacă reacÅ£ionează exagerat la o provocare.  Pantea însă n-a reacÅ£ionat nicicum ci a început să-mi povestească.

– Mergeam către casă, doctore, acum patru zile. M-am oprit în faÅ£a unei vitrine pentru că un televizor LCD mi-a atras atenÅ£ia. Avea o imagine atât de clară încât aveam impresia că mă uit printr-o gaură de formă dreptunghiulară la ceva real, nu la ceva transmis de la sute de kilometri ÅŸi redat în mii de pixeli. M-am dus acasă ÅŸi mi-am notat în jurnal: ”M-am decis să-mi adun banii ÅŸi să-mi cumpăr un LCD”. Cred că aÅŸa s-a întâmplat… cu toate că acum realitatea arată altfel.

– Cum altfel? – l-am impulsionat eu să continue.

– Păi…m-am trezit dimineaÅ£a cu televizorul în dormitor.

– L-ai primit cadou?

– Nu doctore, l-am cumpărat. Å¢in minte că am intrat în magazin, l-am cumpărat, l-am cărat acasă ÅŸi l-am pus în funcÅ£iune, chiar atunci când îmi atrăsese atenÅ£ia în vitrină. Dar nu Å£in minte să fi scris acele cuvinte în jurnal, totuÅŸi sunt acolo. AÅŸa că m-am întrebat dacă am început să fac cumpărături umblând ca lunaticul, fără să ÅŸtiu, ori să-mi scriu astfel în jurnal.

– E posibil ca preocupat de altceva să-Å£i fi notat acea dorinţă uitând pe moment ca deja Å£i-ai îndeplinit-o.

– Ha! – a exclamat Pantea fericit – exact la asta m-am gândit ÅŸi eu, dar alaltăieri s-a întâmplat ceva mai grav. M-am uitat la o puÅŸtoaică pe stradă ÅŸi cu toată ruÅŸinea, doctore, trebuie să recunosc că mi-au venit gânduri nedemne de un bărbat de anii mei. Mi-am zis că aÅŸ vrea s-o văd la mine în pat.

– Gânduri din astea avem cu toÅ£ii uneori, dovedesc doar că hormonii îşi fac datoria.

– Åžtiu asta, doctore. Dar hormonii noÅŸtri nu fac ÅŸi ca puÅŸtoaicele să ajungă în paturile noastre fără să ÅŸtie măcar cum sau de ce. Iar cu ea tocmai asta s-a întâmplat. Când am intrat în dormitor am găsit-o în pat. Se acoperise cu pătura, pentru că era complet dezbrăcată ÅŸi m-a întrebat speriată cine sunt ÅŸi ce caut acolo. Asta îmi venea ÅŸi mie s-o întreb, dar eu ÅŸtiam cine-i, nu înÅ£eleg însă cum dracu a ajuns în patul meu? Åžtiu că a existat în mine dorinÅ£a pentru producerea unui astfel de eveniment, dar asta nu explică nimic. Până la urmă i-am dat niÅŸte pantaloni scurÅ£i ÅŸi un tricou, i-am explicat că suntem la mine acasă ÅŸi că numai ea ÅŸi Dumnezeu ÅŸtiu cum a ajuns ea acolo ÅŸi ce căuta. Fata de cel mult cinÅŸpe ani s-a roÅŸit până în vârful urechilor sub pătura mea, iar eu nu m-am putut abÅ£ine să mă gândesc că e foarte frumoasă ÅŸi că…

S-a oprit stingher din povestit, neştiind cum să continue fără să pară un obsedat sexual.

– Åži că…? – l-am tras eu de limbă văzând că nu are de gând să vorbească.

– Åži că… mi-e ruÅŸine doctore. N-am făcut nimic rău, doar am gândit. M-am gândit că aÅŸ vrea s-o văd goală.

– I-ai făcut ceva? Te-ai atins de ea? Te avertizez că orice încălcare a legilor sunt obligat să raportez, chiar dacă sunt medicul tău.

S-a înroşit chiar şi la gândul că ar fi putut să fie pedofil şi s-a grăbit să mă liniştească.

– Nu i-am făcut nimic, doctore. Atâta doar că în clipa în care m-am gândit că aÅŸ vrea s-o văd, a zburat pătura de pe ea, de parcă ar fi fost smulsă de cineva. Ea a Å£ipat speriată ÅŸi a încercat să-ÅŸi acopere goliciunea cu mâinile, dar m-am speriat ÅŸi eu. M-am scuzat ÅŸi am ieÅŸit afară, pentru a o lăsa să se îmbrace. Stăteam în bucătărie ÅŸi mă întrebam ce dracu a fost asta ÅŸi m-am dezmeticit doar când ea a trecut fuga pe hol ÅŸi a ieÅŸit pe uşă. M-am uitat după ea pe geam, fugea desculţă pe stradă aruncând câte o privire peste umăr, se aÅŸtepta probabil să fie urmărită de cineva…

Sincer, mă uitam la Pantea şi mă întrebam dacă nu cumva îmi vinde gogoşi. Dar m-am gândit şi la altele mai grave. Dacă aveam de-a face cu un pedofil care încearcă prin vizite la psiholog să-şi fabrice circumstanţe atenuante cine ştie căror fărădelegi… El însă m-a privit în ochi fără să clipească, cred că mi-a ghicit gândul pentru că a ridicat mâna dreaptă şi a jurat că-mi spune adevărul.

– Jur. Dar dacă nu mă crezi, doctore, poÅ£i să mă supui ÅŸi la detectorul de minciuni.

– Nu e nevoie, domnule Pantea. Sper însă că eÅŸti conÅŸtient că, în cazul în care puÅŸtoaica depune o plângere împotriva ta, nimic din ce mi-ai povestit nu te scuză.

– Dar n-am făcut nimic doctore, chiar nimic. Dacă a fost virgină înainte aÅŸa-i ÅŸi acum, iar dacă nu, atunci ea ÅŸtie ce a făcut, pe unde ÅŸi cu cine. Dar cu mine nu. Eu am probleme destule cu număratul paÅŸilor când plec, dacă îmi iese un număr impar până la uÅŸa blocului, trebuie să mă întorc ÅŸi să mai cobor odată, altfel ceva nu-i bine. Nu ÅŸtiu ce, dar simt ca trebuie să fac anumite chestii într-un anume fel, să aranjez lucrurile, să verific toate de mai multe ori, altfel…

– Se dereglează lumea – am încheiat eu propoziÅ£ia în locul lui. Era clar că Pantea suferă de tulburare obsesiv-compulsivă. N-aÅŸ zice că asta-i o boală, e mai degrabă o manie deranjantă, una de care se poate scăpa folosind autocontrolul. Normal, există ÅŸi medicament care să ajute, totuÅŸi nu am vrut să-i prescriu Cipralex, cel puÅ£in nu atunci. Mai întâi vroiam neaparat să mă lămuresc în privinÅ£a celor povestite de Pantea. Aranjatul lucrurilor, verificările repetate ÅŸi număratul Å£ineau de TOC, dar celelalte evenimente vorbeau de probleme mai grave, de halucinaÅ£ii sau chiar de dedublări ale personalităţii. Mi-ar fi plăcut să pot sta de vorbă cu puÅŸtoaica despre care vorbea, pentru a mă convinge că ea chiar există ÅŸi nu este doar rezultatul unei halucinaÅ£ii. Episodul cu televizorul putea fi pus pe seama unei scindări a personalităţii, nici una din jumătăţi nu ÅŸtie ce face cealaltă. Iar în acest caz nu vedeam nici o altă cale de a clarifica situaÅ£ia decât aceea de a apela la hipnoză.

Mi-am privit ceasul ÅŸi m-am ridicat de la birou.

– Cred că a expirat timpul nostru. Vă fac o programare pe mâine, domnule Pantea, pentru a vă pune un diagnostic.

– E grav, doctore?

Am fost sincer cu el.

– Nu ÅŸtiu. S-ar putea să fie vorba despre o dereglare minoră, apărută ca urmare a stresului cotidian, dar ar putea fi ÅŸi ceva mai grav, ceva de natură fizică, o dereglare ce Å£ine mai degrabă de neurologie decât de psihiatrie sau psihologie. Mâine, în cazul în care puteÅ£i veni – mi-am consultat agenda – la ora trei vă supun  la o sedinţă de hipnoză. Astfel vom ÅŸtii cu exactitate cu ce avem de-a face.

– A revenit a doua zi? – a întrebat Clara realizând totodată că cele povestite de Iani o ajută să nu se mai gândească la boala ei. La faptul că e pe moarte, că-ÅŸi trăieÅŸte ultimele ceasuri sau poate chiar minute.

– A revenit ÅŸi a făcut-o exact la ora trei, de parcă  Ã®ntregul om ar fi funcÅ£ionat  cu precizia unui mecanism. S-a aÅŸezat de data asta pe marginea canapelei ÅŸi până am terminat eu cu notatul unor date în fiÅŸa pacientului de dinaintea lui a scos biscuiÅ£ii săraÅ£i din bol ÅŸi i-a aranjat în trei cercuri. Perfecte toate, parcă desenate cu compasul. Primul avea diametrul de exact treizeci ÅŸi doi de centimetri, în interiorul acestuia unul de ÅŸaisprece, iar în ăsta unul de opt. ÃŽn mijlocul cercului mic, format din biscuiÅ£i de forma unor peÅŸtiÅŸori, a aÅŸezat patru biscuiÅ£i de formă pătrată, astfel încât distanÅ£a dintre biscuiÅ£ii aflaÅ£i faţă în faţă să fie de exact patru centimetri, altfel spus se înscriau perfect într-un cerc cu raza de patru, iar în centrul întregului aranjament puse unul peste altul doi biscuiÅ£i rotunzi având diametru de exact doi centimetri. După ce a plecat Pantea am descoperit aranjamentul, am făcut măsurătorile ÅŸi m-am tot întrebat apoi dacă biscuiÅ£ii rotunzi au fost fabricaÅ£i astfel încât să fie de doi centimetri, ori au devenit aÅŸa pentru că asta ÅŸi-a dorit el. Dar cred că asta a fost întrebarea cea mai lipsită de importanţă dintre toate care mi-au venit în gând după ce a plecat.

– Fă o pauză, Iani, te rog. – întrerupse Clara povestirea.

– Te oboseÅŸte, draga mea?

– Nu Iani, chiar îmi place, dar mă doare prea tare ÅŸi nu pot să fiu atentă. PoÅ£i să-mi faci următoarea injecÅ£ie?

Bătrânul verifică ceasul.

– Ar trebui să mai rabzi patruzeci de minute…

– Dar eu nu mai pot, Iani, nu mai pot.

Nea Iancu oftă, se ridică şi-i făcu injecţia.

– Ajută-mă să ajung la baie. Vreau să-mi fac nevoile ÅŸi să mă spăl.

Să mor curată, era ideea, dar nu o zise. Nici nu era nevoie, oricum înţelesese nea Iancu.

Clara, în ciuda întregii suferinţi, nu a acceptat niciodată să folosească plosca. Era sub demnitatea ei şi indiferent cât de tare suferea considera că o astfel de umilinţă ar fi depăşit durerea.

Nea Iancu o ajută să se aşeze în cadă, o ajută şi să se ridice după ce se spălă, o şterse şi o îmbrăcă în pijama curată. O luă în braţe şi o duse înapoi în pat luptându-se cu lacrimile pentru că o simţea uşoară ca un fulg, de parcă s-ar fi îndepărtat deja atât de mult de viaţă încât devenea imaterială.

– Adu-mi, te rog, un pic de apă.

Nea Iancu se duse grăbit în bucătărie, nu pentru a aduce cât mai repede apa cerută, ci pentru a plânge.

Când reveni cu apa, Clara îşi umezi doar buzele. Nu voia să bea, ceru apă doar pentru a-i permite lui Iani să-şi ascundă lacrimile şi pentru a plânge puţin fără să fie văzută. Erau doar doi bătrâni care îşi ascundeau lacrimile sperând că astfel nu-l vor împovăra inutil pe celălalt.

– Stai jos, Iani, ia-mă de mână ÅŸi povesteÅŸte-mi. Sper că…

– Nu mai am mult de povestit, draga mea. A rămas doar esenÅ£ialul. L-am hipnotizat pe Pantea ÅŸi i-am cerut să-mi povestească ziua când ÅŸi-a cumpărat televizor ÅŸi ÅŸi-a notat în jurnal că vrea să-ÅŸi strângă bani de unul.

– M-am trezit la ÅŸase ÅŸi jumătate, ca în fiecare zi, începu Pantea ÅŸi mi-am dat seama că trebuie să-l întrerup dacă nu vreau să ascult tot ce a făcut.

– Zi-mi doar amănuntele legate de televizor, din clipa în care l-ai văzut în vitrină,  îi cerusem ÅŸi el s-a conformat.

– Am văzut televizorul, m-am gândit că e cazul să-mi cumpăr ÅŸi eu unul, am fost chiar tentat să intru ÅŸi să-l iau, dar m-am abÅ£inut. M-am dus acasă ÅŸi mi-am notat în jurnal că intenÅ£ionez să adun bani. Am mâncat, am făcut duÅŸ, am verificat să fie toate aÅŸa cum trebuie ÅŸi m-am pus să dorm.

– AÅŸadar nu ai cumpărat nici un televizor în ziua aia?

– Nu.

– Deci nu ai un televizor LCD?

– Ba da, am.

Nu mai înţelegeam nimic. Apoi îmi veni o idee, credeam eu că una bună.

– Å¢i l-au adus prietenii în ideea că-Å£i vor face o farsă.

– Nu, a negat Pantea cu vocea calmă, egală a unui om aflat în stare de hipnoză.

– Atunci cum de ai un televizor LCD?

– Mi-am creat unul, veni răspunsul ÅŸi mă făcu să înÅ£epenesc în scaun.

– Cum Å£i-ai creat unul?

– Cu gândul, răspunse Pantea de parcă a crea lucruri din nimic ar fi fost cel mai firesc lucru din lume.

L-am lăsat puţin în pace, cât să-mi revin din uluială şi să-mi ordonez cât de cât gândurile. Nu am prea reuşit, dar mi-am zis să mă concentrez chiar la esenţa problemei.

– Ce s-ar întâmpla dacă Å£i-ai uita uÅŸa neîncuiată într-o seară?

– Nimic deosebit.

– Atunci de ce ai obsesia asta că e grav dacă uiÅ£i ceva? – întrebasem eu simÅ£indu-mă tot mai disperat că nu ajungeam la nici un rezultat cu pacientul meu. Răspunsul lui, în loc să mă lămurească, îmi dădu fiori.

– Pentru că ceea ce uit încetează să mai existe.

– Dacă uiÅ£i că eu exist voi dispărea? – îngânasem temându-mă de răspuns.

– Nu. Memoria ta ÅŸi a celorlalÅ£i te ajuta să-Å£i păstrezi realitatea.

Brusc mi se aprinse un beculeţ în cap.

– Cine eÅŸti cu adevărat?

Chiar şi hipnotizat avu un moment de ezitare înainte să-mi răspundă.

– Dumnezeu, cel care a creat lumea.

Îmi veni s-o tai la fugă şi să-l las acolo. Apoi mă gândisem că-i vorba de o farsă şi am verificat atent cabinetul căutând o eventuală cameră ascunsă. Normal, n-am găsit nimic. Ar fi putut fi o glumă proastă pusă la cale de vreun prieten de a-l meu, sau chiar de cineva cine nu mă avea la inimă şi Pantea să se fi prefăcut numai că e hipnotizat. M-am apropiat de el şi m-am făcut că-l lovesc în faţă, dar nu am obţinut nici o reacţie, omul nu era conştient de prezenţa mea. Îmi reacţiona în schimb la voce.

– De când eÅŸti Pantea Mihai?

– De patruzeci de ani, ÅŸapte luni, trei zile ÅŸi cincisprezece ore.

În fişa sa medicala scria că are patruzeci şi patru de ani…

РC̢nd ai venit pe lume?

– Niciodată. Eu am creat lumea. Eu am existat dintotdeauna.

– PovesteÅŸte-mi când ÅŸi cum ai devenit Pantea Mihai – i-am cerut eu.

– M-am dus acasă la familia Pantea ÅŸi ei m-au recunoscut ca fiind copilul lor.

– ÃŽnainte ce nume ai avut?

– Carlos Zapateros.

– Cum ai devenit din Carlos Zapateros Pantea Mihai?

– Am renunÅ£at la corpul vechi ÅŸi m-am întrupat în unul nou.

– Vreau să-mi povesteÅŸti procesul acesta, exact cum s-a întâmplat.

– Aveam ÅŸaptezeci ÅŸi patru de ani când mi-am amintit cine sunt cu adevărat ÅŸi m-am dus să-l caut pe Domi.

– Cine-i Domi?

– Un servitor devotat pe care l-am făcut nemuritor pentru a mă ajuta.

– Unde stă?

– ÃŽntr-un sat mic pe nume CobăteÅŸti.

– Continuă cu procesul.

– Mă aÅŸtepta, era pregătit. M-am pus în pat ÅŸi i-am cerut să-mi aducă cele necesare. A adus pământ ÅŸi apă, le-a amestecat ÅŸi din pasta aia a format un corp omenesc, unul de copil. I-am suflat în nări ÅŸi i-am dat viaţă. Mi-am lepădat corpul bătrân ÅŸi m-am mutat în cel nou. Apoi Domi m-a hipnotizat ca să uit cine sunt ÅŸi să-mi amintesc doar atunci când e cazul, când vine vremea să-mi schimb iar corpul…

S-a oprit de parcă ceva ar fi intervenit, de parcă şi-ar fi amintit brusc totul.

Îl priveam pe Pantea şi nu-mi venea să cred că toate astea se întâmplă cu adevărat. M-am pişcat de picior sperând să mă trezesc, dar nici gând, nu era doar un vis, era lumea mea de dinainte doar că… Nu, pur şi simplu nu puteam să accept una ca asta. L-am lăsat acolo pe Pantea şi m-am dus la baie. M-am spălat pe faţă cu apă rece şi m-am privit în oglindă multă vreme. Eram convins că e vorba de o glumă a cuiva, că cineva îşi bate joc de mine şi m-am întors în cabinet hotărât să pun capăt acestei nebunii. M-am aşezat la biroul meu şi l-am privit o vreme pe Pantea căutând să descopăr un semn care să-mi dea de veste că nu-i hipnotizat. El însă stătea nemişcat de parcă ar fi fost din piatră, nici măcar nu clipea. Mi-am dres vocea şi l-am întrebat dacă mă aude. A confirmat. Iar eu i-am cerut o dovadă. O minune pentru a-l crede. Nu mi-a răspuns şi nici nu s-a întâmplat nimic multă vreme, apoi tocmai când voiam să mă ridic, a trecut prin cameră un curent de aer şi mi-a împrăştiat hârtiile de pe birou. M-am tras înapoi în scaun şi aşa am privit cum a crescut un ghiveci din tăblia biroului, cum s-a umplut cu pământ, cum a încolţit o sămânţă, a crescut, a devenit pom, a înflorit şi a dat în rod. Un singur măr roşu, perfect, atârna de o crenguţă subţire, apoi s-a desprins, s-a rostogolit şi mi s-a oprit în poală. Copăcelul şi ghiveciul s-au tras înapoi în masa din care s-au născut şi eu m-am pomenit ca plângeam cu acel măr perfect în mână. Iar Pantea, deşi nu l-am întrebat nimic, mi-a vorbit.

– Nu-Å£i fie frică, doctore. Am apelat la tine crezând că mă poÅ£i ajuta, dar nu ai tu ce face. Nu e vina ta nimic din ce se întâmplă. Nu e vina nimănui, atunci când m-a hipnotizat Domi să uit, ne-a deranjat cineva preÅ£ de o clipă. A fost suficient cât să rămân cu amintiri latente, suficient cât să nu pot fi un om oarecare.  Iar acum voi pleca, dacă nu te superi.

S-a ridicat de pe canapea şi a pornit spre uşă. Nu ştiu de unde am avut atâta curaj cât să-l opresc.

– Stai, domnule Pantea. Vreau să spun, Doamne. Dă-mi voie să te întreb ceva.

S-a oprit zâmbind şi s-a întors cu faţa la mine. A ridicat trei degete şi am crezut iniţial că mă binecuvântează, el însă arăta că la trei întrebări îmi răspunde.

– Ce este dincolo de moarte?

– Asta vă interesează pe toÅ£i – mi-a zis, clar dezamăgit de preocuparea mea. TotuÅŸi mi-a răspuns.

– Pentru fiecare altceva, exact ce credeÅ£i voi că este. V-am făcut după chipul ÅŸi asemănarea mea, fiecare aveÅ£i puterea de a vă crea propria lume.

Hotărât lucru nu era la ce mă aşteptasem. Dar trebuia să recunosc că această alternativă era mult mai demnă de un Dumnezeu atotputernic decât povestea cusută cu aţă albă despre rai şi iad.

Au mai rămas două degete în aer şi eu îmi doream să-l pot întreba ceva ce să-i fie pe plac.

– Mai există ÅŸi alÅ£ii asemeni Å£ie?

– Fiecare dintre voi, după ce moare, devine asemeni mie. ÃŽn lumea creată de el însuÅŸi.

Nici asta nu s-a dovedit a fi întrebarea bună, a răspuns dar a făcut-o încruntându-se. Dar a treia oară am nimerit şi l-am văzut iar zâmbind.

– Ce sens au toate astea?

– Vezi, asta-i singura întrebare care merită pusă. Am creat lumea ÅŸi v-am creat pe voi pentru a nu fi singur. Omul înÅ£elept măsoară veÅŸnicia în secunde ÅŸi de când există lumea voastră, de când trăiesc printre voi ca un om oarecare, trece timpul mai uÅŸor. Dar ÅŸtii care-i adevăratul spectacol?

Am ridicat din umeri şi m-am simţit ca un idiot. În comparaţie cu Dumnezeu, chiar eram doar un idiot, dar eram creaţia lui şi am simţit că mă iubeşte. Iar asta conta mai mult decât orice altceva…

– Adevăratul spectacol este să vă văd temându-vă că vi se sfârÅŸeÅŸte viaÅ£a tocmai când vă începe veÅŸnicia.

S-a întors cu spatele şi a plecat. Iar eu am rămas cu o mie de alte întrebări, dar parcă nu mai erau importante. Aş fi vrut să primesc răspuns la toate, dar mi-am amintit clipa în care am simţit că Dumnezeu mă iubeşte şi asta ţinea loc de orice răspuns.

Clara îl privea puţin sceptic pe nea Iancu.

– Iani, eÅŸti sigur că…, că nu ai inventat toate astea pentru… ÅŸtii tu, să-mi fie mai uÅŸor să plec?

Iani a mângâiat-o pe faţă.

– Nu iubire, asta n-am născocit-o eu. Å¢i-am povestit doar pentru a mă asigura că nu vei muri crezând că dincolo nu mai e nimic ÅŸi că nu vei mai fi nici tu. Eu vreau să te revăd ÅŸi dincolo de moarte, dar pentru asta e nevoie să crezi ÅŸi tu în ceva.

Clara l-a tras mai aproape pe bătrân şi i-a şoptit în ureche:

РEu cred ̨n tine, Iani.

Nea Iancu ÅŸi-a sărutat soÅ£ia ÅŸi a rămas aplecat asupra ei. A simÅ£it-o încordându-se o clipă, apoi relaxându-se definitiv.  ÃŽn cap i se învârtea o ultimă întrebare. Oare singurătatea eternă e mai rea decât singurătatea rămasă în urma cuiva drag?

Autor: Feri Balin