Telefonul

Oriunde mă uit, pe ștrase, în autobuz, la metrou, în parc, în biserică în timpul sfintei Liturghii, la înmormântări, parastase ori la teatru, în mijlocul piesei, sună telefoanele mobile: lili-lalala-lilili. Putem fi găsiți oricând și oriunde, dacă vrem!

Cei mai fericiți sunt, firește, oamenii care… iubesc. Doar un gest și…aud vocea atașată la trupul de care s-au îndrăgostit.

„Alo, da. Ce faci, pisi? Când ne vedem?”

Privesc la puștii de 16-17 ani cât sunt de „solicitați” în ziua de azi. Se încing SMART-urile și Iphone-urile de atâtea apeluri, sfârâie, de încinse ce sunt, pe scoica urechii lor. Pot vorbi oricând, la orice oră, totul a devenit ceva obișnuit, banal, plictisitor uneori. Comunicare la standarde înalte. Tehnologie avansată. Dar inima? Inima ce zice?

Ce însemna telefonul pe vremea mea, în secolul trecut? În 1987, de pildă.

Ah! numai ideea că mă va suna un băiat care îmi plăcea mult, îmi tăia respirația, amețeam, tremuram, îmi pierea vocea, nu mai mâncam, slăbeam trei kile…

Aveam 17 ani. Cu câtă voluptate și emoție așteptam! Ce de „texte” îmi fugeau prin minte, ce răspunsuri la întrebări imaginare pe care NICIODATĂ iubitul nu mi le punea…

-O să te sun pe la opt seara., îmi zicea Cristi (sau Bobi sau Paul, mă rog, care era atunci admiratorul ochilor mei maro și triști).

Doamne, și mă puneam pe așteptat de la șase. Luam telefonul ăla mare, cu disc, – cine a avut știe!, și-l căram la mine-n cameră, trăgeam ca nebuna de fir, care adesea se rupea și nea Fodor îl lipea cu „izolir band”. Îl târam peste masa din sufragerie, săream peste ciubotele de pe hol, mai trăgeam puțin, se înțepenea în ceva, mă enervam (dacă sună acum?), mă întorceam, înjuram în gând…Of!

-Iar ai mutat telefonu`? țipa mama din bucătărie.

Nu răspundeam. Făceam pe surda.

-Băi, zbiera și frate-miu, vreau să sun pe cineva să-mi dea o problemă la mate, unde-i telefonu`?

Deschideam ușa camerei și, furioasă, le strigam:

-Nu pot să vă dau nimic, trebuie să primesc un mesaj IMPORTANT și rosteam cuvântul ăsta răspicat, de parcă aș fi despicat lemne cu limba.

Trânteam ușa între mine și ei. Buum! Zăngăneau ferestrele și capacele oalelor din dulapuri.

Mai auzeam ca prin vată că mama mă ruga, săraca, să mă duc să cumpăr pâine.

-Ce???? Da` fi-tu ce păzește? Stă toată ziua și trage cu praștia în madam Horoviț…(O babă acră-n gură, care se certa cu tot blocul și făcea constant reclamații la Miliție pentru că ascultam Radio Europa Liberă.)

Și ieșea scandal. Tocmai atunci, când trebuia să sune Cristi, băiatul cu ochii ca zidurile Voronețului. Aaaaa, ce păcat că voi nu-l știți pe Cristi! M-ați fi înțeles perfect.

Puneam, în surdină, o casetă cu Modern Talking, că era un fel de chillout pe vremea aia, menaja creierul istovit. Aveam o javră de casetofon rusesc, funcționa numai cu pumni și palme. Și așteptam.

Șapte fără douăzeci. Se însera. Inima-mi spărgea pieptul. Trosc, se termina caseta. O întorceam. Pe cealaltă parte era Chris Norman. Se auzea prost.

-Vreau să dau un telefon, insista mama supărată că n-avem pâine.

-Bine, dar nu stai mult!

Și forma repede numărul, greșea, se enerva. Eu, spumegam!

-Hai, dom`ne mai repede, dacă sună?

-Cine?

-Ei, cine! Cineva!

Rămâneam din nou singură, cu gândurile mele. Trebuie să sune Cristi. Cristi. Cristi. Telefonul, mut… ca un mut. Nimic. Nada. Niente.

Stătea ca un imbecil, cu roata aia a lui de cifre, și tăcea. Niciun clic, niciun zumzet. Ridicam receptorul. Da, avea ton.

Opt și cinci. Nimic. Înnebuneam. Îmi rodeam unghiile, buzele, schimbam caseta. Treceam la rock. Ascultam Dio, „Holy Diver” și-mi venea să plâng. Nu puteam să ies din casă, eram condamnată să aștept un telefon… Ia stai! Sună? Mi se părea că-l aud. Nu. Era soneria. A venit tata. Iar și-a pierdut cheia. A patra în luna aia…

Opt și douăzeci. Inima mea? Un alergător de maraton. Transpiram gheață. Simțeam că plesnesc. Oare nu mă mai sună? O fi uitat?

Țârrrrrrrrrr! Sună! Ridic receptorul disperată, mă lovesc cu el în dinți și îmi fac „vocea de gagică”:

-Daaaaa…

-Alo!, Mărine? Tu ești, bă?

-Greșeală!, urlu și închid.

Al dracu să fii cu Mărin al tău!

Și se făcea nouă seara, iar bestia de telefon îmi scotea limba, îmi făcea în ciudă, nu zicea niciun un „câr”! Îl uram, l-aș fi făcut bucăți, l-aș fi zdrobit cu ciocanul. Dar trebuia să sune Cristi…

Pe la zece și zece magaoaia cu disc dormea la locul ei, cuminte, pe măsuța din sufragerie. Deja mă resemnasem, pregătindu-mă de culcare. Când… Țârrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrr! Sună!

Cristi! Am alergat ca nebuna prin casă, du-du-du făceau călcâiele mele în capul vecinilor de jos, m-am împiedicat de geanta lui tata, am căzut, m-am lovit zdravăn, dar ce mai conta? Am sărit ca o căpriță peste un scaun, l-am fentat pe frate-miu, gata să-i ard un genunchi în gură, (îmi stătea în cale, ce vreți!), și am ajuns în ultimul moment.

-Alo, da…, am gâfâit cu inima în gură.

El era! Știam eu. Vorbea, zicea ceva. Nu prea am auzit, pentru că tata îmi stătea în spinare, curios, mama striga din camera ei: „cine e, dragă, la ora asta?”, iar fratele meu îmi trăgea în cap cu un pantof, drept răzbunare că l-am lovit adineauri.

Habar n-am ce mi-a spus Cristi la telefon! Am înțeles jumătăți de cuvinte, a râs frumos de câteva ori, m-a întrebat ceva, eu am zis, da, da, cum să nu? Și a închis. Clic.

Aaah! În noaptea aia am dormit fericită. N-am aflat niciodată de ce…și nici nu știu ce mi-a spus la telefon.

Dana Fodor Mateescu