Fața nevăzută a Danei

Fața nevăzută. Septembrie 1985. Toamna înnebunise de tot. Își ridicase rochiile galbene până la cer. Chicotea, dansa, fremăta și-și arăta picioarele albe, ca gâtul unei lebede. Mă amețea cu mirosuri de frunză arsă și iubire neîncepută. Treceam în clasa a noua și inima mea leșinase, de emoție.

Când am zărit-o prima oară, am simțit că înghit un înger cu aripile ude. Am râs un pic, m-am înecat, am râs din nou. Îngerul mi-a rămas în gât multă vreme. Dacă mă gândesc bine, încă îl mai am, de atâta amar de vreme. Îl port cu mine neîntrerupt.

Ea mânca prune, pe sub bancă, ca să n-o vadă nimeni, dar eu am văzut-o. Era slăbuță, frumoasă, cu obraji pufoși, ochi mari, verzi, ciudați, mângâiați de niște gene enervant de lungi. (Fată, cum de ai genele astea, așa?! O trăgeam eu de limbă, dar și de gene).

Purta ștrampi mov (motiv de mișto crunt toți anii de liceu), și avea o voce de fetiță răsfățată.

Diriga, draga de ea, ne-a invitat să ne prezentăm și să spunem de unde venim.

S-a ridicat È™i ea. Atâta a apucat să zică: „Mă numesc SomeÈ™an Monica, È™i vin de la È™coala generală numărul…” Vocea ei, ca o trompeÈ›ică, nazală, rămas în trup de când avea patru ani, a stârnit hohote de râs. Delir. Copiii au poreclit-o „Mâț”.

Monica. Altă Monică apărută-n viața mea, ca o melodie cu zurgălăi. Ne-am împrietenit din prima. Apoi ne-am certat. Din cauza mea. Posesivă, încrezută, bătăușă, când eram călcată pe bașchet, arogantă, ironică, și pusă pe prostii, eram un clovn, o dilie care se credea centrul universului. Am înțeles mai târziu cum e mersul. Cu greu.

Am iubit-o. Pe toate prietenele mele le-am iubit. Dar nu ca pe ea.

Nu, nu era sora mea! Era mai mult! Era personajul meu. Juca în piesa mea. În filmul meu. Era actrița mea. Jucăria mea. Cea mai bună prietenă. Uneori o enervam, eram nesuferită, mă certam, doar ca s-o văd că suferă. Și CUM suferă. Apoi ne împăcam și o iubeam din nou, și mai tare. Din 1985 nu ne-am despărțit, decât foarte puțin. Fizic. Pentru că eram conectate-n vis. Cu un ștecher de diamante mov, ca ștrampii ei, și bufnițe.

Viața s-a desfăcut ca o batistă curată în fața noastră, așa cum ne-a fost destinul. Sau cum ni l-am făcut noi, mari „specialiste”.

Monica învăța cel mai bine din clasă. Eu, nu. Eram pe la mijloc. Nici nu mă interesa. Ea avea program. Eu nu. Era calculată. Serioasă și cuminte. Parfumată. Curată. Îngrijită. Calmă. Cu genunchii limpezi. Fără răni. Dormea bine. Mânca bine. Avea palmele reci, vară sau iarnă. „Sunt sinceră!”, îmi zicea zâmbind. „Sinceră pe dracu!”, o loveam cu vorbele, ca o bădărancă ce eram. „Obscurantism! Crezi în prostii d-astea? Eu pot să spun tot adevărul din lume, și tot am palmele fierbinți, ca niște pateuri de la Vânătorul.”

„Vânătorul” era renumit în tot Bucureștiul. De acolo cumpăram, noi, pateuri cu brânză, când fugeam de la școală. Erau calde-calde și buneeee!

După trei luni de terapie cu „danafodor”, Monica hohotea cu gura până la urechi, înjura perfect în limba maternă, iar când auzea cuvântul „apotemă”, urla, efectiv, de atâta râs. Dădea și din picioare.

Îi iubea pe Thomas Anders, de la Modern Talking, pe Luke Skywalker și pe Aurel Vlaicu (tot un fel de cavaler jedi, tre să recunoaștem) și a cântat „Hora Staccato” în ora de engleză, de-am reușit uluitoarea performanță s-o băgăm pe profă la balamuc, în doar două săptămâni. O fi fost mai sensibilă sau nu-l suferea pe Grigoraș Dinicu?

Monicuța știa tot. Contabilitate. Merceologie. Matematică. Geometrie. Algebră sau trigonometrie. Ea lua nota 10, eu maximum 8, dar cu ajutorul ei sau al celorlalte prietene.

La „drept” nu învățam niciodată. Singurul lucru care mi-a rămas în minte de la această materie este dictonul latin „Do ut des” și imaginea pierdută a profului Apostol, plutind într-un nor de țigări Ligeros (fuma țigară de la țigară în timpul orei). Primeam un 6, cu milă, dar doar pentru că mă ajuta Monica. Îi datorez multe. Știu.

Eu n-am luat treapta a doua. Ea da. Dar asta nu ne-a rupt. Am mers mai departe. Ne-am făcut mari. Douăzeci de ani. Ea era studentă la ASE, eu electrician la Cet Vest. Liceul, la seral. Destinul.

Douăzeci și patru? Eram eu studentă la FJSC, mă angajasem la Uniplus Radio, iar ea terminase deja facultatea. Iar destinul.

Umerii ei mi-au cunoscut lacrimile, durerile, și mi-au apreciat victoriile. Împreună am fost cumplit de fericite, și-am râs până la soare, și înapoi. Cu lacrimi am râs, cum n-am să mai râd niciodată. Și nici ea!

Am fumat și am băut, de simțeam că mergem pe ziduri sau pe sticlă. Ne-am parfumat împreună, am greșit împreună, am înotat împreună, am plâns împreună. Ne-am epilat aripile, și ne-am fardat, ca niște proaste, cu un ruj infect, maro închis, de vampă, crezând că suntem mai frumoase, neștiind că puritatea nu se sugrumă așa ușor.

Am vândut statui africane pe Calea Victoriei, i-am pictat ape la ochi, și-am tocat bursa lui Riți (să o ierți, Riți, n-a vrut! :-)). Am scris poezii și prostii pe pereți, ne-am aruncat în abis, de pe Institutul de Arhitectură, cu ochii larg deschiși, și am ascultat „Always” , până a luat foc caseta. Am fost la munte, și-n crâșme sublime, cu draci triști, și serafimi veseli, care cântau la chitară „Riders on The Storm”. Am lins lapte praf, până ne-am albit limbile și obrajii, de se uita toată suflarea rockerimii la noi, ca la niște smintite.

Mi-a rupt ciorapii tip „plasă”, dar am fost mândră de ea, pentru că i-a distrus cu sentiment È™i hotărâre. A avut un scop nobil. Mi-a purtat bocancii, iar eu i-am plimbat bluza din dantelă neagră în alte cartiere. A înghiÈ›it multă aspirină, È™i a tuÈ™it ireal de frumos, în cea mai aurie È™i mai profundă dintre verile posibile vreodată. Ne-am aruncat în Lacul Morii, ca-n friÈ™că. Mai mult eu, decât ea, că era ocupată cu… Song instead of a kiss, by Alannah Miles.

Mi-a salvat viața când, într-o primăvară mentolată, dintr-o viață ucisă, nu m-a lăsat să dorm cu focul în sobă, la munte. „Mori, tâmpita naibii! Ăștia au gazul cu presiune! Se stinge flacăra și n-ai să știi!”

Eu nimic: „Mi-e friiiig! Mor de friiiig!”

Am văzut-o cum fuge spre sobă, închide gazul și se bagă în pat, lângă mine.

„Nu aprinzi niciun foc! Gata! Culcă-te!”

În cameră erau vreo 15 grade, cel mult. Am tăcut și am ascultat-o. Poate că dacă făceam pe nebuna, nu mai scriam textul ăsta azi.

Atunci când era să moară ea, și a stat în comă o săptămână, (sau mai mult), am fost ca turbată. Dar totul s-a dus. A trecut. Vorba ei, ușor șâșâită: „Totu` treșe!”

Monica e partea nevăzută a Danei.

Și azi, când mă gândesc la ea, mă bufnește râsul, și-i simt palma rece în palma mea care țipă de bucurie și arde mereu, ca o sobiță.

Și-n mine încă mai bate îngerul ăla…

Dana Fodor Mateescu

28.11.2020

Dacă È›i-a plăcut ce ai citit pe blog, susÈ›ine-mă, aici: 

RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Toate contribuțiile sunt voluntare și reprezintă donații personale fără obligație contractuală. Nu există beneficii sau produse garantate.