Domnișoară, carnea-ți albă bate cuie-n carnea mea

Noapte de mai, noapte de mai de la Brăila. E târziu, e prea devreme târziu, și miroase a grâu zdrobit de fulgere, a nuc trăsnit și a trandafiri culeși de Maica Domnului. Tinerețea mea, scândură frecată cu perii de sârmă, dansează pe funiile de marmură ale Măcinilor. Ce scurtă era vara, ți-amintești? (…)

Și primul vers al meu: „domnișoară, carnea-ți albă bate cuie-n carnea mea.” (…) Și te strig: vino să ne-mbătăm cu lipovenii- marea lor foame de pește și de năluci! -și nu uita să aduci sare multă și o bucată de suflet bun de luat la palme, ca să-i bem sângele. (…)

Luna a intrat să moară sub poduri. Dunărea s-a suit cu urechea la cer. Fulgere multe se adună în păsări roșii. Numai proștii stau la marginea ploii. Strig: Dumnezeu e o casă cu ochii scoși. Și sunt nebun. Și e târziu. Prea devreme târziu.

Fănuș Neagu- Frumoșii nebuni ai marilor orașe