„O plimbare prin cimitir este o lecţie de înţelepciune”, spunea Emil Cioran.
Bine, depinde de cimitir, zic eu.
Sfârșit de an greu. Am fost pe la părinții și bunicii mei. Le-am pus o coroniță din brad și le-am aprins o candelă. Ce să zic? Ca să ajung acolo, trebuie să escaladez un cavou cu o înălțime de cel puțin 50 de cm., cavou dublu, din marmură albă, o frumusețe, dar pus în mijlocul drumului. Altă cale de acces spre mormântul părinților mei nu există. Nici măcar o bordurică, o cărămiduță, un vis sau un gând. Nimic. Înainte de construcția măreței opere tombale, mă mai strecuram pe o palmă de ciment, mai săream, mai fentam, mai negociam, dar acum nu. N-am pe unde. Doar dacă pun piciorul pe cavoul de frișcă, și nu pot. Mi-e milă, mi-e rușine, e păcat. Cum să mă sui cu pantofii pe marmura omului? Totuși, e un mort acolo, sau mai mulți.
Cu greu sar peste un colț, îl ating doar cu palmele. Eu reușesc, sunt o fire sportivă, dar un bătrân care vine să-i aprindă o lumânare soției? Rudelor? Cineva care vrea să ajungă la mormintele din dreapta mea?
De fiecare dată când am fost la cimitir, cavoul alb avea mereu urme de pantofi, de noroi, semn că alții n-au fost atât de mobili la articulații ca subsemnata. L-am șters cu o hârtie, de teamă, ca nu care cumva să creadă proprietarii că eu sunt cea care le-a murdărit marmura.
Poate că mai sunt situații de genul ăsta în București sau în țară, nu știu. Am colindat, în meseria mea de jurnalist, zeci de cimitire, și nu am mai întâlnit asemenea împărțire a locurilor de veci, claie peste grămadă, la nimereală, fără o logică, fără respect.
Toți cei care avem mormintele în zonă suntem nevoiți ori să ne târâm pe burtă, peste cavoul cel alb ca o mireasă, ca să ajungem la locurile de veci, ori să facem sărituri cu prăjina sau să ne ridicăm o pasarelă…
Mă întreb, în caz că unul dintre cei care dețin un loc de veci în dreapta cavoului alb are o înmormântare, ce face? Cum cară, groparii, coșciugul peste mândrețea construită recent?
Sunt întrebări de bun simț și extrem de simple. Cei care deținem locuri de veci în acest cimitir plătim impozite la Parohia Sfinții Apostoli Petru și Pavel -Herăstrău, dar se pare că nu toți avem aceleași drepturi. Obligații, da.
În cimitirul acesta locuiesc și groparii, cu soțiile. De ani de zile. E legal? Nu e? Cine poate ști? E normal să trăiască cineva printre morminte? Mister total.
De fiecare dată când mă duc la ai mei, vine miros de tocană sau de grătar (fac un grătar, mamă, mamă), iar candelăreasa mai iese, pe aleea dintre cruci, să mai scuture un covor, o plapumă, ca omul la casa lui. N-am nimic cu ei, dar viii cu viii și morții cu morții, parcă așa era, nu?
Sinceră să fiu, dacă aș putea, i-aș scoate pe ai mei de acolo, i-aș planta într-un ghiveci, alături de palmierul meu de acasă, și aș încheia, definitiv, bâlciul cu acest cimitir. De fapt, mă mai gândesc. Sunt așa de revoltată, că nici o secundă nu i-aș mai lăsa acolo.
În aceeași zi, am fost și la cimitirul Sfânta Vineri, la părinții soțului meu. Curat. Aerisit. Alei pe care poți ajunge civilizat și la cel mai înghesuit și modest mormânțel. Altă lume. Și tot sectorul 1. Tot București. Același an. Bravo lor! Adică de ce la Sfânta Vineri se poate și la Herăstrău nu?
Am plecat acasă scârbită și mi-am adus aminte de expresia aia pe care-am auzit-o într-o joi la nea Toni Potârlă, fost milițian, pensionat pe caz de boală: „omu` împute locu` ”. Un filosof și el, în felul lui, nea Toni…
Dana Fodor Mateescu
Foto: DFM.
02.01.2021
lumeanoastramagica
🍾🥂
Marina Costa
Să vezi… (insert a politically incorrect word here)… în cimitirul parohial Doamna Ghica, unde sunt ai mei…! 🙁
Te ia jalea când te duci… și ți-e frică să te duci, femeie singură, la cimitir, că încă de când traversezi șoseaua Petricani și începi să urci străduța, trag toți de tine, agresiv chiar, „Dă și mie ceva…!” chiar dacă biserica, unde se împart pachetele de obicei, la slujba de parastas, este la o stație distanță, chiar lipită de Palatul/ Restaurantul Ghica, și e puțin probabil să mai ai ceva… Și dacă mai ai ceva, oricum nu ai pentru toți cei care săr pe tine până să ajungi în cimitir…
Dacă ai noroc, găsești groparii în cimitir. În diverse stări de ebrietate, în funcție de numărul înmormântărilor zilei, și mai cerând și ei ceva sau nu. Paznicii pe care cică îi plătim din contribuția aceea anuală, sau altă autoritate, nici pomeneală. Preotul responsabil, e la cancelarie, anexă a bisericii, deci la o stație distanță.
Acum vreo 10-15 ani, o gașcă de vandali a scos ochii cu un cui majorității fotografiilor. După ce le-am înlocuit, nu s-a mai întâmplat, și sper să nu mai am parte de așa ceva.
Iar de Paști… am mai auzit că, în unele locuri, vin viii să petreacă împreună cu morții… ca un fel de picnic, la unii chiar cu lăutari sau casetofoane cu ce le-a plăcut morților să asculte… dar chiar berbec fript la proțap în cimitir nu am mai văzut până acolo! Și fiecare casetofon avea alte manele, desigur… Era un stereo în cimitir de Paști, și fum de friptură, și de toate… 🙁
Dana Fodor Mateescu
Daaa. Te cred! În puține cimitire bucureștene e liniște și curățenie. Altfel știu să-ți ceară bani preoții! Sau groparii. Mie mi-au cerut 600 de lei în 2016 pentru o groapă!!! Am dat, că atâta aveam. 🙁 Dar mi-au dat chitanță de la pangar pentru vreo 300 de lei. O am și acum. Data trecută când am fost la ai mei, niște copii se dădeau cu trotineta pe acolo. Dar ei nu mă deranjează deloc. Mizeria mă scârbește. Și mai ales cea umană.