Oglinda din Iris

Iris nu È™tie când a trecut timpul. Se priveÈ™te azi în oglindă È™i nu vede riduri. Kilogramele în plus față de acel an dezastruos? Genetica? Nici nu mai contează… 

ÃŽÈ™i zâmbeÈ™te dimineÈ›ile în oglindă, mai ales atunci când a reuÈ™it să nu se lase dusă de val È™i să adoarmă la o oră civilizată. ExperienÈ›a aceea e departe acum. La fel È™i mesajul lui care, pentru câteva minute, i-a învârtit pământul ca pe un titirez. Că despre inimă nu mai era vorba de mult timp. 
Anul ăla a fost anul când a murit È™i a renăscut. Evident, suferinÈ›a ei nu a trecut neobservată. Dar s-a implicat în muncă mai mult decât ar fi trebuit, poate. AÈ™a încât niÈ™te ochi verzi i-au privit tristeÈ›ea în tăcere un timp. Ea nu privea decât în gol. Și la fetiÈ›a care îi umplea sufletul cu preaplinul iubirii de care doar un copil e capabil. Singura lumină din viaÈ›a ei atunci. 
Azi încă se întreabă cum de el, care o vedea zilnic plângând în biroul pe care îl împărțeau, a găsit curajul să o îmbrățișeze.

Era „deosebit de însurat”, cu doi copii, o soÈ›ie È™i o familie extrem de posesivă. ÃŽÈ™i povesteau mereu durerile È™i temerile, fără ca situaÈ›ia asta ciudată să fie previzibilă. Și făceau un miÈ™to crunt unul de celalalt. ÃŽÈ™i împărÈ›eau munca È™i se ajutau. Până când el a recunoscut că există o atracÈ›ie. Din partea lui. È˜oc È™i groază, cum se spune în presa de doi bani. Părea un remake al unui film pe care deja îl trăise. AÈ™a că acel bărbat frumos, decorativ, care o tot căuta, pe al cărui intelect nu dădea nici praful de pe ghete, a devenit interesant.

„ProtecÈ›ie socială” o vorbă pe care o auzise cu ceva timp înainte. 

Au plecat din È›ară… Băiatul lui o adora, iar ea se topea după copilul brunet cu ochi verzi, care își pierduse mama la o vârstă mult prea fragedă. Au plecat ei doi întâi, în ideea că vor aduce copiii după 2-3 luni. Doar că ajunÈ™i la destinaÈ›ie… O nouă durere. El nu mai voia copiii. Băiatul rămăsese la bunici. Iar fetiÈ›a ei… Ce conta… 
Oglinda e tot acolo, ca o fereastră către amintirea aceea… 
Iris stătea pierdută, într-o È›ară străină, singură, încercând să decidă… „Dumnezeu nu e È›igan”. Auzise asta undeva. Ã€ auzit È™i telefonul sunând. Colegul ei. Plecase È™i el È™i găsise o ofertă de job È™i pentru ea. 

„Aici e frumos È™i au nevoie de om”. Zâmbet. Bilet de avion cu altă destinaÈ›ie decât ar fi crezut cu 24 de ore în urmă. 
Nu a fost deloc simplu. OraÈ™ul mic de unde veneau amândoi, mai precis familiile „respectabile” care îi cunoÈ™teau, au fost scandalizate.
Oglinda asta, cum readuce amintirile… 
Familia lui a hulit-o, aÈ™a e È™i acum după atâția ani. Dar Iris e mulÈ›umită, nu are nimănui de dat explicaÈ›ii. Dacă are vreun regret… Că nu a mai avut un copil, aÈ™a cum se zvonise atunci. Avusese ea grijă să se audă că va avea gemeni. Dar nu poÈ›i aduce o viață pe lume È™tiind că nu e dorită de cei care ar trebui să îi fie familie. 
Azi e soare, își spune, e bine. ÃŽi e dor de È›ară. Mereu. Dar È›ara ei nu o iubea atunci când a decis să plece. Ca să își păstreze sănătatea mintală a trebuit să ia decizia asta. E drept, el a contribuit. Dar nu a fost elementul declanÈ™ator. PriveÈ™te iar în oglindă. 
Mizeriile sunt departe. 
„E bine”, își spune. Soarbe cafeaua cu înghiÈ›ituri mici pe terasă, privind la catedrala care i se înfățiÈ™ează în toată măreÈ›ia ei. ÃŽnchide ochii câteva secunde sub soarele dimineÈ›ii. 
Și pleacă.

Pas alert spre spital. ÃŽn 20 de minute are primul pacient programat. 
„E bine aÈ™a”, își repetă. „Diseară sper să văd apusul când mă întorc acasă „, își spune mergând pe unul dintre podurile care împarte oraÈ™ul. „Iar mâine trebuie să mă trezesc mai devreme, vreau să văd È™i răsăritul”. 
Viața ei are ritmul ăsta acum, răsărit, apus și florile pe care el i le aduce de fiecare dată când îl roagă să îi aducă din oraș vreun fleac. Ce își poate dori mai mult?

Iris