Cămașa

Tușa Păuna își șterse lacrimile cu podul palmei, își aranjă basmaua mai bine pe cap și se apucă de treabă. Lucra la o cămașă subțire ca pânza de păianjen, cu stele în șaișpe colțuri, așa cum învățase în urmă cu 70 de ani de la bună-sa, Florica.
Degetele se mișcau repede-repede, ele știau unde și cum să împungă în țesătura fină, ele vedeau fiecare găurică și făceau fiecare nod, dar gândurile bătrânei erau departe, la fata ei plecată-n țări străine. „La noi nu mai e de trăit, mamă, lumea e nebună, rea și seacă la suflet. Ce să mai faci aici?”.
Bătrânica cosea ii, apoi le vindea pe la oraș, ca să-și rotunjească amărâta de pensie și ca să-i cumpere nepoatei ei o păpușă mare, cu cap de „porțolan”. O văzuse într-un magazin de la Brașov, o frumusețe. Era blondă, cu părul inele-inele și ochii albaștri ca cerul de deasupra Oltului în zi senină.
Anuța, fiică-sa, era singură, divorțată și mai obosită decât moartea. Muncea în Anglia, zi-lumină, ba făcea și ture de noapte, că erau plătite mai bine, la o fabrică de ciocolată. Voia să facă bani, ca să repare casa în care locuia tușa Păuna. Ploua prin acoperiș și tare se mai necăjeau amândouă. „Pune și matale un lighean acolo unde curge din tavan!” zicea fiică-sa la telefon, când vorbeau.
Ana își adusese și copila acolo, printre străini, o fată de zece ani, care plângea mereu pentru că voia să rămână în țară, lângă mămăița ei.
Of, câte nopți nu s-a frământat sărmana femeie! Câte zile? Dorul de fată și de nepoată o izbea ca un tren fără frâne.
În timp ce lucra la ie, tușa Păuna țesea și planuri pentru a doua zi, când voia să vândă marfa și, cu banii câștigați, să-i cumpere nepoatei păpușa mult visată. Pe 1 mai era ziua ei.
Și lucra, și lucra tușa Păuna, fericită și zâmbind cu lacrimi care o ardeau și-i picau pe stelele cusute. Afară se lăsase seara și cineva ardea frunze. La radio cânta Margareta Pâslaru, „Lasă-mi, toamnă, pomii verzi”, cotoiul Marcel, torcea liniștit la picioarele mesei, iar bătrâna s-a simțit deodată cuprinsă de o căldură cuminte care îi făcea bine. Cămașa era gata și strălucea ca o fericire cuminte.
Dana Fodor Mateescu

Udate: Comitetul Interguvernamental pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, reunit la Rabat, Maroc, a decis includerea dosarului „Arta cămăşii cu altiţă – element de identitate culturală în România ÅŸi Republica Moldova” în Lista Patrimoniului Imaterial al Umanităţii.

„Decizia comitetului luată astăzi când sărbătorim Ziua NaÅ£ională a României reprezintă recunoaÅŸterea universală a frumoasei poveÅŸti despre una dintre tradiÅ£iile izvorâte din aceeaÅŸi rădăcină comună a României ÅŸi Republicii Moldova. CămaÅŸa cu altiţă, ia românească aÅŸa cum este cunoscută de toÅ£i, reprezintă o moÅŸtenire transmisă, din dragoste ÅŸi cu dragoste, din generaÅ£ie în generaÅ£ie. Purtată de fete ÅŸi femei, pictată ÅŸi cântată în versuri, promovată asiduu, cu mândrie, inclusiv de Regină Maria ÅŸi Familia regală a României, cămaÅŸa cu altiţă este unul dintre elementele identitare care ne dau forţă ÅŸi putere”, a transmis Ana-Maria Cătăuţă, preÅŸedinte al Comisiei permanente comune a Camerei DeputaÅ£ilor ÅŸi Senatului pentru relaÅ£ia cu UNESCO, citată de Agerpres. Sursa: Agerpres, News.ro

ALTÍȚĂ, altițe, s. f. Porțiune ornamentată prin alesătură sau prin cusătură în partea de sus a mânecilor iilor. – Cf. sb. latica.altiță sf [At: (sec. XVII), ap. HEM 932 / V: ~tițe, (reg) lătiță^[1] / Pl: ~țe / E: srb latica] 1 (Mpl) Parte a mânecii de pe umerii cămășilor femeiești (sau bărbătești) brodată cu cusături (sau cu fluturi) Cf umăraș. 2 Cusătură cu arnici și cu mătase de-a lungul mânecilor cămășilor femeiești. 3 (Pex) Cămașă femeiască. (sursa DEX 2009)