Cataiful

Cataiful. Era bucuria pe care mi-o făcea mama după ce veneam de la policlinica CFR, unde-mi lăsam sângele.
După groaza și durerea care-mi mușcau sufletul de fetiță, prăjitura promisă simboliza libertatea, fericirea, o explozie de artificii.
N-aveam șase ani. Îmi amintesc că trebuia să fac analize mereu, pentru că mă tortura un nenorocit de Streptococ.
Monstrul mi se localizase în gât și orice tratament făceam, el rezista eroic. Se ținea ca un imbecil cu ghearele de mine. Nu-mi dădea drumul.
„Îi place de tine, râdea tata. Așa fetiță dulce și isteață, n-a mai pomenit!”
„Hm! I-o fi plăcând lui de mine, nu zic nu, dar suferința e prea mare! Trebuie să scap de el!Cum să fac?”
M-am dus la bunică-mea, Bențoaia. Am întrebat-o și pe ea.
„Mno, țâne gura căscată și țâpă-l afară!” zicea ea, neatentă, că avea treabă printre niște oale și puțin îi păsa de neliniștile mele.
„Și iese singur?!”
„Iasă, iasă, da tre să-i cânți. Și să striji la el cu putiere!”
Așa am făcut. Stăteam cu gura căscată, până-mi curgeau balele pe piept, minute în șir. Urlam la bietul streptococ, care nu numai că nu mă auzea, dar îl durea fix în cur de șlagărele mele.
Eu îi dădeam înainte cu febră, viroze peste viroze, roșu în gât și vomă, iarnă, toamnă și primăvară. Amigdalele mă sufocau, de umflate ce erau, iar chinul era feroce. Simțeam că înghit cioburi, nu puteam mânca sau bea nimic.
Din cauza asta, mama mă ducea mereu la medic.
Numai gândul că mergeam la policlinică, dis-de-dimineață, mă amuțea complet. Eram un mortuleț viu. Albă ca varul. Toate erau reci în casă, semiîntuneric și parcă urlau pereții deasupra mea. Și ei aveau mutre de streptococi.
Ajungeam pe jos la doctor. Dacă palparea ganglionilor și exudatul faringian erau mai ușor de suportat, înfiptul acului în mica mea venă („ia să vadă nenea unde ai tu mânuța mai bună?”) era de-a dreptul un supliciu medieval.
Dârdâiam din toate încheieturile, când intram în camera unde toți oamenii stăteau cu un braț întins de parcă cerșeau. O asistentă îi lega cu un cauciuc maro mai sus de cot, strâns, strâns, apoi le trăgea sângele cu o seringă din metal. Seringa aia era MOARTEA pentru mine.

Nu. Nu plângeam ca alți copii, nu eram isterică. Văzusem odată cum trei oameni mari abia reușiseră să-l țină pe un pici de vreo patru ani, ca să-i ia sânge. Urla ăla, ca tăiat cu lama.
Eu nu eram așa. Înțelegeam că e „spre binele meu” și că trebuie să fiu curajoasă, ca să scap de boală. Dar și așa, bâzâiam încet, lăsam buza de jos, iar ochii imenși și strabici, lăcrimau șuvoaie.
(Nenea Ari, evreul de la noi de pe stradă, zicea despre mine, râzând, că aș fi putut înmuia și gardienii de la Dachau. M-ar fi băgat la gazare plângând în hohote și loviți de remușcări.)
Felcerul, sau ce era el, om milos și cu un zâmbet cât Dunărea pe față, o cunoștea pe mama: „Ilenuțo, iar ai adus-o, fată? Zi-i să să uite pă fereastră, că dacă-i văd ochii ăia, mă ia cu leșin, nu mai pot s-o înțep, câtă experiență am io…”
Mama, înghițind în sec, mă mințea: „Dani, e o bufniță la geam!”
Dar nici eu nu eram vreo proastă! Nuu! Știam că mă minte ca pe un bebeluÈ™ È™i asta mă enerva la culme. Eu eram mare! Strângeam din dinÈ›i È™i priveam unde aveam chef! Adică la încheietura mâinii drepte unde nenea felcerul îmi înfigea acul. „O să simÈ›i că te-a piÈ™cat un țânÈ›ar…” minÈ›ea frumos.
Ah! Acele alea nu erau ca astea de acum. Nici vorbă. Le vedeam imense, groase, hidoase. Moartea, v-am zis!
Oțelul îmi mușca vena verzulie, firavă ca un viermișor, își făcea loc în ea, și-mi înghițea sângele cald. Durerea intra până la subraț, apoi se înțepenea în piept. Un înger roșu ieșea din mânuța mea. Doamne, ce mă durea! Boceam cu sughițuri, dar nu tare. Încet, mârâiam, îngânam un cântec de jale, o mantră, nici eu nu știam ce…
Apoi, totul se termina brusc. Moartea își scotea limba din mine, nenea felcerul mă ștergea cu o vată înmuiată-n spirt („ține cotul îndoit, da?”). Zâmbeam cu lacrimi și ieșeam. Uraaaaaa!

„Ma-maaa, îmi iei cataaaiiif?” suspinam.
Cataiful era spuma mea de mare. Cataiful era norul meu de puf. Vraja. Cataiful era magic. Cu frișca lui, cu siropul și fideluța lui aromată.
Ajungeam la cofetărie. Îmi alegeam o masă la fereastră, (neapărat cu un scaun care să se și hâțâne!) și mă așezam cuminte.
Până dădea mama comanda (două cataifuri și două sticle de CICO), mă legănam de douăzeci și cinci de ori și uitam imediat de toată suferința de până atunci.
Într-un târziu, venea și cataiful. Îl mâncam încet, încet. Să nu se termine. Sucul acidulat de la CICO îmi aducea lacrimi în ochi, dar de data asta de plăcere și bucurie. Mama mă privea zâmbind și știam că mă iubește. Înghițeam lumină…

Dana Fodor Mateescu– 9 ianuarie 2022

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: 

RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!